Material incendiar! Ce-şi doresc să vadă bărbaţii

Click here to view these pictures larger

Imagini din cosmos preluate de telescopul Hubble

Click here to view these pictures larger

Jurnal

Somewhere, something incredible is waiting to be known. (Carl Sagan)


Patruzeci de grade

Partea întâi: Ascensiunea

Iată-ne la începutul călătoriei. Bogdan tocmai sosise de la grădiniţă, unde le arătase copiilor un avion proiectat de el. Avionul nu măsura mai mult de un metru lungime şi doi în amplitudine. Iulia aduse o oglindă specială care îi transforma pe cei ce se uitau în ea în pitici, adică în oameni foarte mici. Numai aşa ar fi încăput cu toţii în avionul de jucărie proiectat de Bogdan.

După ce se echipară, fiecare călător cu de-ale gurii, ca să nu rabde de foame, pentru că exista şansa ca în cosmos să nu găsească alimente, luară fiecare un sac de dormit şi se instalară, cu telescoapele lor miniaturale, în avionul de jucărie.

Bordul navei conţinea un aruncător de bile din plumb, o praştie şi mai mulţi bulgări de zăpadă, puşi la congelator, în ipoteza că nava ar fi fost atacată de extratereştri. Trebuie să spun că în acele timpuri existau numeroase poveşti despre făpturi cu zece picioare şi patru aripi, câteodată şi cu corn, care îi răpeau pe aventurieri şi nimeni nu mai ştia ce se întâmpla cu ei.

În acea după-amiază de vară, când temerarii noştri au pornit-o de pe pământ către întinsul cosmos, Iulia îşi sărbătorea ziua de naştere. Prilej pentru ea de a aduce, într-o minusculă cutie, un tort proaspăt cu multă frişcă. Fiecare ocupant al navei îi aduse un cadou în câte o mărgeluţă de sticlă. Avionul decolă şi oaspeţii se aşezară la masă.

- Pentru cosmos! şi pentru Iulia!, rosti Cătălin.
- Pentru noi!, i se răspunse.

Şi în tăcerea instalată peste nava în curs de ascensiune, doar clinchetul paharelor şi al linguriţelor se mai auzi.

Timpul trecu. Simona merse la culcare. În camera ei se afla o sondă, pregătită pentru cercetarea solului, un rezervor de oxigen, o cutiuţă muzicală şi o carte de bucate. În somn, cum stătea ea strânsă, ca un bebeluş în burta mamei, visă că devenise o spirală şi se recompunea tot timpul. Cu toţii ştim ce e o spirală. O răsucire în jurul unui punct, care se apropie de el pentru ca apoi să se depărteze tot mai mult.

Asta e viaţa mea, spusese Simona odată la o petrecere. Când cred că m-am regăsit, am zburat iarăşi mai departe. Dar aşa era, probabil, destinul tuturor oamenilor.

Nava deveni uşoară ca un balon. Se vede că scăpaseră de forţa de atracţie a pământului. Spaţiul era asemenea unui borcan din care curgea gemul. Această proprietate a spaţiului, de a se scurge, era pe placul echipajului, care începu a-l colecta în cutii de abanos. Spaţiul, în aceste cutii, devenea condensat ca magiunul, şi, dacă în viitor ar fi avut nevoie de spaţiu, ar şti unde să-l găsească. După ce se scurse suficient spaţiu pentru ca cerul să fie negru şi nepătruns, echipajul simţi o bufnitură, ca şi cum s-ar fi izbit de un zid de beton. Ajunseseră la capătul timpului.

Partea a doua: Patruzeci de grade

Teama se instală repede. Un ceas de pe navă se strică şi se sparse cu un zgomot strident. Particule de sticlă căzură pe jos, frământându-se. Lumina scăzu ca intensitate şi echipajul se cufundă în întuneric, foarte curând. Cei doisprezece membri întinseră o masă. Pe ea se afla o broderie albă, şi pe broderie Cătălin umplu paharele cu vin roşu. Ca într-o tăcută procesiune, fiecare îşi ridică paharul la buze şi sorbi. Dar acolo nu erau decât lacrimi. Îşi dădură seama după gustul sărat.

- Am ajuns, fraţilor, la capătul condiţiei noastre, rosti Cătălin, sentenţios. De aici încolo nu mai putem da înapoi, decât cu regretul că n-am mers înainte. Şi nu putem merge înainte, decât ştiind la ce renunţăm.

Şi se instală liniştea. O linişte mormântală, cum n-a mai fost vreodată.

- Acum vom vedea fiecare cum suntem. Da! exclamă Radu.

Pereţii navei se umplură de un lichid albicios, precum ciocolata topită. Noi forme de viaţă invadară camera. Erau un fel de organisme pluricelulare, preistorice, care se alungeau şi contorsionau. Semănau cu ochii. Gândurile tuturor se deschiseră către ele, şi când magma îi învălui, fiecare începu să cunoască gândurile celorlalţi.

- De ce mă conteşti, Radu? se supără Cătălin. Oare nu crezi că sunt un şef suficient de bun?

Iar Radu replică:

- Dintotdeauna ai fost orgolios, Cătălin. Ai spus mereu că adevărul tău este adevărul. Dar acum suntem toţi parte a aceleiaşi probleme şi există pentru toţi o singură soluţie. Până la urmă, ce suntem noi? Ce am devenit în cursul evoluţiei noastre? Poate omul să creeze ceva original sau doar imităm pe unii şi pe alţii? Nu vezi că toată viaţa noastră, toată creaţia noastră, se compune şi se recompune din aceleaşi elemente structurale, şi se bazează pe aceleaşi nevoi, de putere, de supravieţuire, de pur egoism?

- Adevărul. Ce este adevărul? Ce este creaţia? Ah, cred că am băut prea mult. Am început să o iau razna.

- Toţi o luăm razna, Cătălin.

Şi într-adevăr, aşa se petrecură lucrurile. Echipajul înnebuni. Şi înăuntru să fi fost o temperatură de patruzeci de grade.

Partea a treia: Viaţa

Era timpul odihnei. Toţi căzuseră seceraţi, care încotro. Numai Simona rămăsese trează. Îi privea pe ceilalţi cum dormeau. Şi fiecare visă un vis cum nu mai se întâmplase vreodată. Iar ei, în vis, aveau dreptul să-şi pună o dorinţă. Cea mai profundă dintre dorinţe se îndeplinea, iar cele mai superficiale nu. Însă nimeni nu ştia ce îşi doreşte cu adevărat. De aceea echipajul se frământa pe canapele şi în paturi, ori căzut pe podea, se trezea şi, ca somnambulii, făcea câţiva paşi după care recădea în somn. Unii începură să aiureze.

Pereţii navei primeau raze răsfrânte din miile de ochi din încăpere. Din unghiurile încăperilor se scurse un lichid urât mirositor. Curând, cu toţii rămaseră impregnaţi de lichid. Şi visară un unic vis.

Se făcea că pe o câmpie nesfârşită un copil alerga cu picioarele goale. Trăsnete se auzeau în cer şi pe pământ. Dar copilul continua să alerge. Dacă cineva l-ar fi întrebat de ce aleargă, nu ar fi ştiut să răspundă. Trecură ore, zile, ani, nu contează, căci timpul nu mai era, iar copilul tot nu obosea şi nu se oprea. Nu exista nimeni care să-l admire, care să-i spună: ce bine alergi, ce frumos te mişti, ce bogată şi plină este viaţa ta! Şi el începuse să înţeleagă asta. Aşa că se opri. La ce bun să mai alerg, dacă nu mă priveşte nimeni? se întrebă el. Pentru ce să alerg? Şi se aşeză pe vine, supărat. Atunci, în mijlocul câmpului se profilă o căsuţă. Copilul se apropie în grabă, crezând că va găsi pe cineva înăuntru. Deschise uşa, care scârţâi prelung, şi se găsi într-o încăpere ticsită de fotografii. Lipite, prinse, agăţate peste tot, la uşi şi la ferestre, pe pereţi, acelaşi chip, el însuşi. Doar el. Privindu-se, atât de intens, ajunse să se urască. Ce rost au toate? Dacă sunt numai eu...

Ce rost au toate?...

Echipajul se trezi. Simona întoarse capul.

- Cu cât suntem mai împreună, cu atât suntem mai singuri..., spuse ea.

Dar nimeni nu o înţelese.

Jurnal

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
(Nicolae Labiş, Moartea căprioarei)

Flacăra

O flacără se ivi de nicăieri la marginea unui orăşel. Prima dată au remarcat-o câţiva copilaşi care se jucau cu mingea. Nu era mai mică de câţiva centimetri şi strălucea undeva, deasupra ierbii. Am uitat să spun că ne aflam în luna lui noiembrie şi vântul îşi aduna forţele pentru asaltul de iarnă. Din cele patru colţuri ale văzduhului se înfiripau, ca într-o simfonie a prăbuşirii, adieri tomnatice purtând miros de frunze moarte. Frunzele cădeau peste tot, pe câmpuri, în curţile oamenilor şi peste trecători. Cu toate acestea, în chip miraculos, micuţa flacără nu se stingea. Acum îmi amintesc: da, prima dată au remarcat-o câtiva copilaşi care se jucau cu mingea.

De acum se lăsă seara. În jurul flăcării se adunară băieţei şi fetiţe aranjaţi într-un cerc. Nu era o flacără obişnuită, de vreme ce lumina în auriu, şi emana raze ca dintr-un glob strălucitor. Dar dacă o atingeai, nu te ardea. Dacă te apropiai foarte mult, simţeai cel mult o mângâiere şi auzeai un tumult de voci, suave şi minunate. Copiii le spuseră părinţilor lor de marea descoperire, dar aceştia refuzaseră să-i creadă. Îi învăţară să nu creadă în tâmpenii şi să se depărteze de acel loc, pentru ca nu cumva să se aprindă de la foc. Azi aşa, mâine aşa, până când toţi copiii din acel orăşel îşi dădură întâlnire acolo. Lăsându-se pe vine, căzând în genunchi, întinzându-se pe spate lângă foc, copiii se linişteau şi zâmbeau, fericiţi. Şi nimeni nu reuşi să afle de unde provine focul, de ce a venit tocmai în micuţul lor orăşel, şi mai ales ce are de gând cu ei. Dacă urma să se facă tot mai mare, dacă va începe să pârjolească? Nimeni nu ştia cum să-l stingă.

- Se spune că esenţa omului este sufletul. Dar conceptul de suflet este atât de vag încât tinde să se detaşeze de sensul omului. Sufletul nu e doar al omului, este cumva şi al lui Dumnezeu, al energiilor nemateriale, de peste tot din cosmos. Ori, eu vreau să posed ceva doar al meu, ceva strict uman. Numai simţind ce este propriu mie şi numai mie aş putea să înţeleg.

După aceste cuvinte, omul îşi încheie spovedania în faţa preotului şi plecă.

În acea seară începu furtuna.

Într-una din casele orăşelului, o femeie îşi aştepta bărbatul să se întoarcă. Prin geamul întredeschis, supusă rafalelor de ploaie proiectate în încăpere, femeia privea de-a lungul străzii. Pungi din plastic şi mult praf erau ridicate în văzduh, amestecate cu frunze şi crengi de copaci. Îl aştepta de multă vreme. Iar acum se simţea mai singură ca niciodată. Copilul din leagăn începu a plânge şi ea merse să-l liniştească. Pereţii erau mânjiţi cu desene.

Furtuna continua să se înteţească.

Oamenii auzeau bătăi prelungi în uşi şi în ferestre, dar când căutau să deschidă, nu era nimeni. Podelele scârţâiau iar lifturile se opriseră între etaje. Şuvoaiele de apă dădeau să intre în blocuri şi în case. Străzile erau inundate. Pe cer, nicio stea. Totul căpătase culoarea plumbului.

Femeia se întoarse de la bebeluşul ei şi se aşeză la o masă simplă, din lemn, pe care păstra câteva fotografii cu bărbatul ei, de când erau mai tineri. Se vedea în poză un bărbat îmbrăcat într-un costum de nuntă, elegant. Fusese singura dată în viaţa lui când îmbrăcase acel costum. Şi, alături de el, era ea, fericită, radioasă, aruncând buchetul. De atunci, lucrurile nu merseseră prea bine. El se înstrăinase de ea. Gânduri negre îi umpluseră mintea. Slăbise. Era ca un schelet. Şi într-o zi, plecase de acasă şi nu se mai întoarse. Femeia îşi aminti toate acestea.

Afară era o rupere de tării. Elementele se întoarseră cu faţa în jos şi cercul firii se frânse. Oamenii îşi aprinseră candele în case. Şi nimeni nu cuteza să iasă afară, să meargă acolo unde focul miraculos ardea. Focul acela rămase singur, ca un far tăcut şi simplu în măreţia lui. Copacii căzură unul câte unul, spărgând ferestre cu capetele ramurilor lor. Căzură pe jos, pe maşini, în curţi, peste oameni şi animale.

Căzură.

Venise furtuna.

Femeia îşi făcu ceva de mâncare, pentru că îi ardea stomacul. Ciorba de legume se încălzea domol, înmiresmată în frigul încăperii. Ea se aşeză pe scaun, picior peste picior, trecându-şi mâna prin firele albite de păr. Îşi privi mâna. Pe un deget, încă se afla un inel dăruit de soţul ei, o bucată de metal rămasă fără valoare. Deodată ceva o cuprinse. O nebunie, un urlet se dezlănţui în ea, un tremur o apucă din cap până-n picioare. Îşi îmbrăcă repede haina, se încălţă şi plecă în ploaie.

Plecă.

Acolo, la marginea orăşelului, se vedea o femeie stând lângă o micuţă flacără. Ea o privea şi flacăra părea că îi răspunde. Îşi întindea vârful către femeie şi-i şoptea la ureche. Îi povestea despre cel plecat, despre viaţa lui, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt... Femeia, obosită, se întinse să asculte.

Afară ploua tot mai tare.

Flacăra cânta, flacăra dansa, flacăra râdea şi plângea...

Flacăra era EL. Şi EA îl înţelese, în cele din urmă. Şi-l iubi, din acea clipă, mai mult decât o făcuse vreodată.

Jurnal

There is nothing ugly; I never saw an ugly thing in my life: for let the form of an object be what it may, – light, shade, and perpective will always make it beautiful. (John Constable)

Excursie pe insula fericiţilor

A fost odată o insulă unde, dacă ajungeai, deveneai fericit. Mulţi împăraţi, regi şi cavaleri, prinţese şi femei de lume, plătiseră sume exorbitante ca să cutreiere pământul, atât la suprafaţă cât şi prin interior, în speranţa că vor găsi locul fericirii. Dar fără succes. Ba chiar, în ultimul timp, diverşi aventurieri le promiteau oamenilor simpli, fără venituri grase, ajungerea la destinaţie, pentru o sumă accesibilă de bani. În final însă, totul se dovedea o farsă. Fie că aceste călăuze îi duceau pe oameni în locuri bogate în vegetaţie şi râuri minunate, asemenea paradisului, fie că îi mânau spre locuri stâncoase, ameţitoare, unde animalele sălbatice dădeau semnalul luptei fecunde şi pasionante pentru existenţă, oamenii nu se simţeau cu adevărat fericiţi şi în niciun caz fericiţi pentru totdeauna. Căci, după câteva ceasuri de contemplare, după discuţii înflăcărate cu călăuzele şi între ei, după ce-şi formau în minte iluzia că au devenit, peste noapte, fericiţi, simţeau cum se plictisesc, cum sunt singuri, sub un cer albastru şi nesfârşit, inaccesibil, aşa cum le părea a fi şi propria-le fericire. Atunci cârteau, îşi cereau banii înapoi, unii chiar săreau la bătaie şi, lipsiţi de orice speranţă aşa cum plecau la drum, comiteau josnicii şi omoruri. Nu puţine au fost cazurile când bărbaţii şi femeile călători au dat drumul la manele şi au făcut grătare, urmând apoi a se contopi într-o partidă imundă de sex, numai pentru a pângări locul şi a deforma ideea de fericire în sine, despre care ei nu ştiau nimic şi nici nu-şi aminteau a fi ştiut vreodată.

Mirajul deveni atât de fermecător, încât mai-marii lumii socotiră necesar să cucerească locul fericirii pentru ei, aşa încât masele ignorante, cum le numeau ei, să nu îl găsească vreodată. Căci, spuneau ei, dacă omul va descoperi fericirea, nu va mai fi interesat de plata impozitelor, de supunerea faţă de şefi, de consum şi prostituţie, de crimă şi suicid, în general de toate acele lucruri pe care oamenii puternici socoteau că masele trebuie să le facă. Şi atunci au format o expediţie, constituită din soldaţi, filosofi, savanţi, clarvăzători şi astrologi, iluminaţi cu stele în frunte şi fulgere pe rever. Lor li s-au pus la dispoziţie avioane, rachete, sonde spaţiale, submarine, şi tot felul de echipamente pentru a naviga atât pe întinsul pământului, al mării, cât şi în spaţiul cosmic. Această echipă a primit numele de Factorul X. Printre ei se evidenţiau o serie de personaje emblematice. Pe comandant îl chema Emil-Călin Escu şi era însoţit de iubita sa Ovidiana, căreia îi promisese că, dacă vor descoperi insula fericirii, o va lua de nevastă. Ovidiana avea mâini subţiri, o rochie de seară elegantă, verde, şi se machiase foarte strident. Lumina navei spaţiale cădea difuză peste umerii ei goi, făcând-o să pară încă mai frumoasă decât era. Se zvonea că acolo, în spaţiu, ar fi de fapt fericirea, şi că insula mult râvnită s-ar afla pe o altă planetă. Aceste zvonuri nu fuseseră confirmate şi, din lipsă de fonduri şi echipament, nimeni până atunci nu reuşise să le verifice. La bordul navei se afla şi Matei, un renumit fizician, pentru care materia, timpul şi spaţiul nu mai constituiau taine. El formulase, într-un congres al savanţilor recent încheiat, Legea lui Matei, potrivit căreia energia dezvoltată de dragoste este egală cu energia emisă de soare la pătrat. Legea lui a fost contestată frenetic, pe motiv că dragostea este un fenomen produs de creier care nu are nicio legătură cu energia şi că teoria sa este, în definitiv, inacceptabilă din punct de vedere ştiinţific.

Şi cum navigau ei, străfulgeraţi de raze de lumină ce străbăteau ere în fiecare clipă, mergeau fără încetare prin pustiul lucitor. Se produse un fenomen ciudat la început, interesant şi totodată foarte îngrijorător. Pe măsură ce echipajul înainta în spaţiu, amintirile lor se împuţinau, privirea le cădea ternă şi, moţăind, se întrebau unde se îndreaptă şi ce caută ei de fapt.

- Fericirea este un concept înşelător, luă cuvântul Vlad Cutumă, bucătarul expediţiei. A văzut-o cineva vreodată? Oare chiar există această insulă? Oare există ceva care să dureze în faţa morţii? Conceptul de fericire, domnule Escu, este greu de prins. Scapă de fiecare dată printre degete. Fericirea e aici, fericirea e acolo, însă un loc exclusiv şi totalmente al fericirii eu nu cunosc să existe.

- Te înşeli, domnule Cutumă, replică Emil-Călin. Vezi, eu cred că oamenii sunt, în marea lor majoritate, extrem de proşti. Atât de proşti, încât nici nu-şi mai permit să viseze. Lumea noastră nu e una fericită. De aceea căutăm insula fericirii în afara lumii. Un lucru îl ştim sigur: pe insula fericiţilor nu a pus încă piciorul niciun om, pentru că, nu-i aşa, dacă ar fi făcut-o, n-ar mai fi fost insula fericiţilor! Şi lucrul de care mă tem, domnule Cutumă, este că venirea noastră într-un atare loc l-ar transforma în mod iremediabil şi, practic, n-am mai avea nimic valoros de apărat, în afară de propriile noastre funduri tăbăcite şi auto-suficiente care-şi formează iluzia că au descoperit fericirea.

Stelele străluceau feeric. După un ocol în cerc, nava se apropie de astrul selenar, pentru a realimenta. Luna era atunci crai-nou, şi oamenii se aşezară unul lângă altul pe balansoarul lunar, ţinându-se de mâini ca să nu cadă. Picioarele le atârnau în spaţiul de dedesubt, iar grosimea lunii nu era mai mare decât a unei borduri. Din fericire, echipajul era dotat cu un soi de curele prin care s-a fixat cu străşnicie de felia de portocală. În faţa şi în spatele lor, meteori străbăteau necuprinsul. Aerul era rece şi rarefiat. Iar ei îşi aminteau din ce în ce mai puţin... Până când imaginea vieţilor lor le devenise un punct luminos, pâlpâind intermitent în conştiinţă, ca un far care te ghidează spre ceea ce deteşti cel mai mult dar care, paradoxal, îţi este şi unica sursă de speranţă. În cer se auziră trei tunete prelungi, ca un dangăt de clopot uriaş. Luna se cutremură, planetele se mişcară de pe direcţiile lor fireşti şi se apropiară în viteză una de cealaltă. Pământul se văzu tot mai mic, mai întunecat şi deodată BANG! se fărâmiţă într-un curcubeu de lumini.

Pe pământ venise sfârşitul lumii. Cum? Nu se ştie. De ce? Fiindcă aşa fusese voia cuiva, a lui Dumnezeu sau poate a omului nesăbuit. Un lucru era cert: ultimii supravieţuitori ai speciei umane erau temerarii căutatori ai fericirii, care abia se mai ţineau cu mâinile de lună, gata-gata să cadă. Andrei Haralambie, cercetător şi el pe navă, hotărî că viaţa tuturor se afla la o răscruce.

- Fraţilor, spuse el, noi fără oameni nu putem trăi. Tot ce am făcut a fost pentru a-i supune şi pentru a le fura dreptul de a fi fericiţi iar acum, că ei nu mai sunt, nici noi nu mai avem un scop. Eu propun să ne sinucidem în masă.

- Domnule Haralambie, spuse agitat Emil-Călin, strângând-o în braţe pe Ovidiana, este o idee proastă. Gândeşte-te că, dacă Legea lui Matei ar fi adevărată, noi încă am avea o speranţă! Nu a spus el că dragostea este o energie egală cu energia solară la pătrat? Eu zic să-i dăm crezare.

- Cât mi-e dor de pământ! spuse, după o lungă tăcere, Vlad Cutumă. Era singurul loc unde îmi puteam cumpăra haine de la SH.

- Nu e totul sfârşit, prieteni!, zise cu optimism Matei. Eu ştiu unde se află Insula Fericirii. Acolo! Şi arătă cu degetul către o persoană, îmbrăcată cu o cămaşă albă, care ţinea în mână un proiector. Era un profesor care vorbea unei adunări inexistente şi, ceea ce era culmea, plutea în spaţiu fără să fie susţinut de ceva. Îl chema Radu şi, pentru moment, rămăsese unica lor speranţă...

Vlad Cătună ne transmite vederi din Viena

Cu permisiunea lui Vlad, am preluat ultimele sale fotografii de pe blogul personal. Sper să vă placă fiindcă mie mi-au plăcut.

Click here to view these pictures larger

Fotografii din Cranfield, Anglia...vegetaţie surprinsă de Ema B.

Click here to view these pictures larger

MM 4. Parabola copacului generos

(en)

Parabola copacului generos

Vă rog luaţi în seamă aceasta, voi care sunteţi înţelepţi: Dacă un om are un copac bun, care creşte înalt, până la cer (...) (...) din sol, şi dă fructe suculente în fiecare an odată cu ploile de toamnă şi cu ploile de primăvară, (...) şi însetat, nu va (...) el şi-l va păzi (...) pentru a înmulţi ramurile (?) din mugurele său, spre a creşte (...) şi coroana sa de ramuri (...)

(...) Dumnezeul vostru (...) inimile voastre (...) (...) cu un spirit binevoitor. (...) va aşeza Dumnezeu (...) din mâna ta? Când vă revoltaţi, (...) intenţiile voastre, nu se va confrunta El cu voi, dezaprobându-vă şi răspunzând la plângerea voastră? (...) Cât despre Dumnezeu, locuinţa sa este în cer, iar regatul său îmbrăţişează pământurile; în mări (...) în ele, şi (...)

Un alt Merkabah: calul năzdrăvan din mitologia românească

"Calul Năzdrăvan are funcţie dublă: mijloc de transport ultrarapid, terestru şi aerian, al eroului (de obicei Făt-Frumos) şi consilier al acestuia. Nefolosit, C.N. pare mârţoagă fără valoare, singurul mijloc de a-l redresa fiind hrănirea cu jăratic, iar atunci, după restabilirea funcţiilor potenţiale, el nu se avântă deodată în zbor, ci face întâi o probă, adică o evoluţie de încercare" (Victor Kernbach, Dicţionar de Mitologie generală, 1989, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p.97).

Tot în categoria vehicolelor magice se încadrează, alături de Merkabah sau de vehicolul din vedenia lui Iezechiel, sau de carele vedice, şi Calul Năzdrăvan, pe care încalecă de regulă Făt-Frumos, şi asupra căruia voi încerca să meditez plecând ca sursă de la basmul românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Poate că Făt Frumos este un erou atipic pentru noi, cei de azi. Copilul Făt-Frumos se născu doar când împăratul, tatăl său, îi promise darul (tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte). Pentru această însărcinare, de a primi sau de a căuta darul, el s-a socotit vrednic de a trăi. Întocmai ca Hristos, care în copilărie învăţa la Templu pe cei mult mai vârstnici decât el, Făt-Frumos a rămas conştient de misiunea sa.

"Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:
- Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.
Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:
- Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.
- Daca tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut." (P.Ispirescu, Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului, Bucureşti, 1882)

Calul Năzdrăvan, "mârţoaga", are o motivaţie. De a mai fi încălecat, măcar o dată, de un viteaz. Faptul că, la început, el stă uitat în fundul grajdului, bubos şi răpciugos, arată că vitejii se împuţinau în acele vremuri. Probabil aşa a fost dintotdeauna. Cei de azi s-au raportat la strămoşi şi i-au considerat mult mai vrednici şi viteji decât ei. Vitejia, în situaţia de faţă, presupune ca eroul să-şi aleagă un drum neobişnuit, un destin calitativ superior, inedit. Aşadar, destinul eroului se împleteşte cu cel al calului său. Eroul, fără acel cal, nu poate. Dar nici calul, fără erou. Cei doi se presupun şi se completează.

"- Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic." (P.Ispirescu, op.cit)

Trecerea la starea dăruită (de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte) implică o schimbare a naturii umane. Din această perspectivă, calul, care vorbeşte şi raţionează întocmai unui om, pare a fi fost, odată, om. Darurile lui, ca om, au fost puse demult în valoare, dar după obţinerea izbânzii au trecut în virtualitate, în potenţialitate, şi omul a devenit cal. Poate că a fost o pedeapsă pentru îndrăzneala sa, poate că a văzut sau a auzit ceva ce nu trebuia să vadă sau să audă. Dar calul, trecut prin această proba, ştie de ce are nevoie stăpânul său în luptă.

"- Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mâna ta şase săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte." (P.Ispirescu, op.cit)

"Adesea, C.N. păstrează în urechile sale 2 obiecte magice: o perie care, aruncată îndărăt, se preface în pădure impenetrabilă, şi o gresie, din care răsare un zid inescaladabil. Aproape mereu, C.N. efectuează toate muncile intelectuale şi fizice dificile sau insolite, necesare eroului. Sînt cazuri de funcţionalitate multiplă: încălzirea sau răcirea, cu suflul nărilor, a băii împărăteşti, transportul terestru, aerospaţial sau cel prin glisare relativistă între tărâmuri" (Victor Kernbach, Dicţionar de Mitologie generală, 1989, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p.97).

Precizările, simple şi precise, ale autorului de dicţionar mitologic, recreează personajul (Calul Năzdrăvan) prin descriere, conexiune (cu alţi eroi, animale) şi sistematizare (transformarea în elemente, idei ştiinţifice generale a unor fapte particulare). Ceea ce dicţionarul nu ne răspunde este De ce?, În ce scop? au loc toate faptele, iar acest "de ce?" percutează în sufletul fiecărui cititor.

Darul este fascinant.

"Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Această casă este încongiurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe dasupra." (P.Ispirescu, op.cit)

Darul este un Paradis.

"Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure." (P.Ispirescu, op.cit)

"Pentru că Eu voi face ceruri noi şi pământ nou. Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de vremurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte, / Ci se vor bucura şi se vor veseli de ceea ce Eu voi fi făcut, căci iată întemeiez Ierusalimul pentru bucurie şi poporul lui pentru desfătare. [...] Lupul va paşte la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul şi şarpele cu ţărână se va hrăni. Nimic rău şi vătămător nu va fi în muntele Meu cel sfânt", zice Domnul." (Isaia 65:17-25)

Calul Năzdrăvan este vehicolul eroului prin Paradis.

MM 3. Psalmii recunoştinţei

en

Psalmii recunoştinţei

PSALMUL 4.

Îţi mulţumesc ţie, O Doamne,
căci ochiul tău e treaz şi veghează asupra sufletului meu.
Tu mă salvezi de gelozia mincinoşilor,
din adunarea celor ce caută calea uşoară.
Dar tu mântuieşti sufletul săracilor
pe care ei au uneltit să-l distrugă
vărsând sângele slugii tale.

Am păşit datorită ţie - dar ei n-au ştiut-o.
Au râs de mine. M-au făcut de ruşine
cu minciuni din gurile lor.
Dar tu ai ajutat sufletul săracului şi slăbănogului,
m-ai scăpat din braţele lor aspre,
m-ai mântuit în mijlocul derâderilor lor.
De la cei păcătoşi n-am teamă de nimicire.

PSALMUL 5.

Mi-au făcut viaţa ca un vas în mările adânci,
ca un oraş fortificat înconjurat de agresori.
Sunt rănit ca o femeie în travaliu, răbdând venirea primului copil,
ale cărei junghiuri de pântece o torturează în încercarea ei.
Dureri ca ale Iadului
căci un fiu vine pe valurile morţii.
Ea se munceşte să poarte un om,
şi dintre valurile morţii ea dă naştere unui băiat,
în dureri ca ale Iadului.
El ţâşneşte din încercare,
O minunat îndrumător puternic:
Da, un om tâşneşte dintre valuri.

Dar ea, ce poartă sămânţă moartă în al ei pântece
suportă valuri venite dintr-o groapă grozavă.
Fundaţia zidului se va balansa
ca o navă pe întinsul apelor.
Norii vor urla.
Aceia care locuiesc în ţărână, ca şi cei de pe ape,
sunt îngroziţi de urletul apelor.

Toţi acei înţelepţi sunt ca marinarii în adânc:
înţelepciunea lor zădărnicită de mările urlânde.
Abisul dă în clocot deasupra fântânilor de apă.
Mările se mânie.
Iadul se deschide, şi săgeţi zboară către Paradis.
Porţile lor eterne sunt zăvorâte.

PSALMUL 8.

Îţi mulţumesc, O Doamne.
Ai iluminat chipul meu prin legământul tău.
Te caut,
La fel de sigur precum zorile tu apari în lumină clară.

Învăţătorii de minciuni au alinat poporul tău
şi acum ei se poticnesc, prosteşte.
Ei se urăsc pe sine
şi nu mă stimează, chiar dacă prin mine minunile
şi puterile tale se manifestă.
M-au izgonit din pământul meu ca pe o pasăre
din al său cuib, şi prietenii mei
şi vecinii sunt duşi de la mine.
Mă cred un vas spart.
Ei predică minciuni. Sunt profeţi înşelători.
Ei născocesc josnicii împotriva mea,
schimbând învăţăturile tale, scrise în inima mea,
cu cuvinte dulci.
Ei opresc cunoaşterea de la cei însetaţi
şi-i forţează să bea oţet pentru a acoperi greşeala.
Ei se poticnesc prin ospeţe nebuneşti,
dar tu, Dumnezeule, respingi planurile lui Belial.
Înţelepciunea ta triumfă.
Meditaţia inimilor tale triumfă, pentru totdeauna.

PSALMUL 23.

Sfântul tău duh
iluminează locurile întunecate ale inimii
servitorului tău,
cu lumină ca a soarelui.
Am privit spre legămintele făcute de oameni,
fără valoare.
Doar adevărul tău străluceşte
şi aceia care îl iubesc sunt înţelepţi
şi merg în strălucirea
luminii tale.
Din întuneric tu înalţi inimi.
Fie ca lumina să strălucească peste robul tău.
Lumina ta este nepieritoare.

*

[trebuie datate şi precizat autorii; posibilitatea ca ele să fie traduse prost în limba engleză sau în mod voit cu greşeli]

MM 2. Cartea secretelor

en

[compusă din câteva fragmente. Trecerea timpului a făcut ca sulurile de piatră din peşteri să se fragmenteze şi să devină ilizibile]

Cartea secretelor

(...) Voi vorbi liber, şi-mi voi face cunoscute zicerile printre voi (...) (.. cei ce ar înţelege parabolele şi ghicitorile, şi cei ce ar pătrunde originile cunoaşterii, alături de cei ce sunt alipiţi minunatelor mistere ...) (...) cei ce trăiesc în simplitate la fel ca şi cei ce sunt întorşi în orice activitate a lor de la faptele bune ale oamenilor ...) cei cu un gât ţeapăn, creştet tare, şi toţi ne-iudeii, cu (...)

obiceiurile prostimii şi moştenirea înţelepţilor (...) Acum, la ce bun îţi e ghicitoarea, ţie care cauţi originile cunoaşterii? De ce este inima onorată, căci dominarea (...) o parabolă? De ce este splendid pentru tine, căci este (...) De ce este un prinţ (...) conducător? (...) fără putere, şi el îl domină cu un bici care nu-l costă nimic. Cine ar putea spune (...) cine dintre voi caută prezenţa Luminii şi Iluminarea (...) schiţa amintirilor fără de care (...) (...) de către îngerii (...) (...) celor ce laudă (...)

aşa încât ei să cunoască diferenţa dintre bine şi rău .....)

tainele păcatului (...) dar ei nu ştiau secretul despre cum sunt lucrurile şi nici nu înţelegeau lucrurile celor vechi şi nu cunoşteau ce va veni asupra lor, aşa că nu s-au salvat fără secretul despre cum sunt lucrurile. Acesta va fi semnul a ceea ce va urma să fie: când sursele răului sunt reduse la tăcere iar răutatea este interzisă de prezenţa dreptăţii, la fel ca întunericul în prezenţa luminii, sau după cum fumul dispare şi nu mai este, în acelaşi chip răutatea va dispărea pentru totdeauna şi dreptatea va fi clară ca soarele. Lumea va fi construită tare şi toţi aderenţii la secretele păcatului nu vor mai fi. Adevărata cunoaştere va umple lumea şi nu va mai fi niciodată vreo nebunie. Acestea sunt toate gata să se împlinească, un oracol real, şi prin aceasta vi se va spune vouă că nu pot fi evitate.

E adevărat că toate popoarele resping răul, şi totuşi el avansează în toate. Este adevărat că adevărul este stimat în declamaţiile tuturor naţiunilor - dar cu toate astea există vreun grai sau limbă care să-l înţeleagă? Ce naţiune vrea să fie oprimată de alta, mai puternică? Sau cine doreşte ca banii săi să-i fie furaţi de un om ticălos? Şi totuşi, ce naţiune există care să nu-şi fi asuprit vecinul? Unde este poporul care n-a jefuit avuţia altuia...

cum ar trebui numit un om care ... faptele sale (...) dar fiecare faptă a celor drepţi a fost judecată în mod imoral. Şi cum îl vom numi pe omul care (... nu cheamă pe nimeni de pe pământ) înţelept sau drept, căci nu este o posesiune umană (...) şi nu (...) (...înţelepciunea este ascunsă) cu excepţia înţelepciunii şiretului rău, şi planurile lui Belial ...) un lucru ce n-ar mai trebui repetat vreodată, cu excepţia (...) porunca Făcătorului său; şi ce va face un om pentru a trăi? ... el care) a încălcat porunca Făcătorului său va avea numele şters de pe buzele tuturor (...) (...) Aşa că ascultă, tu care te ţii aproape de minunatele taine ...) ale eternităţii, şi intrigile din spatele fiecărei fapte, şi scopul... El ştie) orice secret şi stă în spatele gândurilor. El face orice (... Domnul a toate) este El, de demult El a stabilit-o, şi pentru vecie (...) (...) scopul originilor l-a dezvăluit către (...) (...) căci el îl încearcă pe fiul Său, şi dă drept moştenire (...) (...) fiecare secret, şi el limitează din fiecare faptă; şi ce (...) (...) Gentilii [non-evreii], căci El i-a creat cu faptele lor (...).

Luaţi-i în considerare pe ghicitori, acei învăţători ai păcatului. Spune parabola, anunţă ghicitoarea înainte să vorbim; atunci vei şti dacă ai înţeles. (...) prostia ta, căci vedenia îţi este inaccesibilă ţie, şi tu n-ai înţeles cum trebuie misterele veşnice şi n-ai devenit înţelept în înţelegere (...) (...) căci tu n-ai înţeles cum se cuvine originea Înţelepciunii; dar dacă vei rupe pecetea viziunii (...) (...) toată înţelepciunea ta, căci ţie (...) Auzi acum ce este înţelepciunea.

(...lumini) ale stelelor pentru un monument întru numele Său ...) (...ascunse) lucruri din tainele Luminii şi căile Întunericului (...) (...) vremuri calde cu perioade (reci...) (...ivirea zorilor) şi venirea nopţii (...) (...) originile lucrurilor (...).

(...) Cum poate un om să înţeleagă fără cunoaştere sau auz? (...) (...) El le-a adus o profundă înţelegere copiilor Săi, şi prin multă înţelepciune El ne-a descoperit urechile pentru ca să putem auzi (...). A creat înţelegere adâncă tuturor celor ce urmează adevărata cunoaştere şi (...) (...) toată înţelepciunea este din eternitate; nu poate fi schimbată (...) (...) El a închis în urma apelor, aşa încât nici (...) (...) cerul de deasupra cerului (...)

(...) şi El este vestit pentru răbdarea Sa, şi putere în măreaţa Sa mânie, şi splendoare (...) El, în nenumăratele sale acte de milostenie, şi teribil în ţelurile-i mânioase, şi onorat (...) (...) şi asupra pământului El l-a numit conducător, şi Dumnezeu este slăvit în rândurile Sfântului Său popor, şi splendid printre ai Săi aleşi, da, splendid (...) sfânt, măreţ în binecuvântarea (...) (...) splendoarea lor şi (...) când Era Strâmbătăţii este la capăt, şi lucrul rău (...)

MM 1. Divinul Car regal (Merkabah)

en

[Încep traducerea Manuscriselor de la Marea Moartă - MM (descoperite în peşterile de la Qumran). Vreau să le pun în legătură cu Biblia. Datorită lipsei versiunii originale (va fi disponibilă pe internet în circa doi ani) mă voi mulţumi cu versiunile engleză sau franceză, limbi de circulaţie pe care le stăpânesc într-o oarecare măsură].

Divinul Car regal

Slujitorii Slăvitului Chip din locuinţa zeilor cunoaşterii cad înaintea sa, şi heruvimii rostesc binecuvântări. Şi când ei se ridică, se aude o micuţă voce divină ce laudă cu putere; o micuţă voce divină atunci când ei îşi îndoaie aripile.

Heruvimul binecuvântează apariţia Carului-regal deasupra firmamentului, şi ei laudă măreţia aprinsului firmament aflat dedesubtul locului gloriei sale. Şi între roţile ce se învârtesc, îngeri ai sfinţeniei vin şi pleacă, ca într-o viziune în flăcări a celor mai sfinte duhuri; şi pe lângă ei curg asemenea râuleţelor de foc, precum bronzul scânteietor, strălucire a celor mai frumoase culori, minunaţi pigmenţi îmbinaţi cu măiestrie.

Duhurile Dumnezeului celui Viu se mişcă perpetuu alături de măreţia minunatului Car. Micuţele voci de binecuvântare însoţesc tumultul pe măsură ce el se depărtează, şi pe drumul de întoarcere ele îl preamăresc pe Cel Sfânt, urcând ele se înalţă în chip maiestuos; aşezându-se, ele stau nemişcate. Sunetul veselei laude coboară în tăcere şi acolo se aude o micuţă voce de binecuvântare în toată tabăra lui Dumnezeu.

Şi o voce de laudă răsună din mijlocul cetelor de închinare. Şi fiecare, la locul lui, toţi aleşii lor cântă imnuri de laudă.

Meditaţii în singurătate (2). Ceasul de taină

ἀμὴν ἀμὴν λέγω ὑμῖν ὅτι ἔρχεται ὥρα καὶ νῦν ἐστιν ὅτε οἱ νεκροὶ ἀκούσουσιν τῆς φωνῆς τοῦ υἱοῦ τοῦ θεοῦ καὶ οἱ ἀκούσαντες ζήσουσιν. "Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia." (Ioan 5:25)

Ceasul de taină este o trăire personală a timpului, prin care subiectul dezvoltă în sine o aşteptare, ca şi cum urmează să regăsească ceva din ce a pierdut, şi în care această pierdere se referă la dimensiuni fundamentale ale propriei fiinţe. Pentru noi, creştinii, ceasul invocat se referă, cel mai adesea, la sfârşitul lumii şi la venirea din nou a lui Hristos pe pământ. Pentru cei care aşteaptă, religia creştină punctează că starea sufletească demnă de adoptat este privegherea. Privegherea înseamnă a-ţi păzi sufletul de ispite, a rămâne treaz şi întru totul lucid şi a te cufunda în rugăciune.

Ταῦτα ἐλάλησεν Ἰησοῦς, καὶ ἐπάρας τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ εἰς τὸν οὐρανὸν εἶπεν, Πάτερ, ἐλήλυθεν ἡ ὥρα: δόξασόν σου τὸν υἱόν, ἵνα ὁ υἱὸς δοξάσῃ σέ,. "Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească." (Ioan 17:1). De data aceasta, ceasul nu ne mai aparţine. Este al lui Iisus.

Moduri de a fi în poezia Luceafărul de Mihai Eminescu

ro

Cătălina locuia într-un fel de castel (Din umbra falnicelor bolţi / Ea pasul şi-l îndreaptă). Era, probabil, îmbrăcată sumar, pentru că era seară şi se pregătea de culcare. Luceafărului îi plăcea apa. La început, el lumina drumul corăbiilor care plecau în larg. (Privea în zare cum pe mări / Răsare şi străluce, / Pe mişcătoarele cărări / Corăbii negre duce). Fiecare corabie este o speranţă, ca atunci când mintea se lărgeşte (pleacă în larg) pentru a afla o soluţie. Corăbiile erau înţesate de pescari destoinici. Trăim într-o altfel de realitate, existentă în mintea poetului, transpusă în operă. O realitate unde sensul existenţei nu este câştigul, ci descoperirea. Pentru o tânără fată, zidurile castelului îi strâng trupul precum o fortăreaţă, dar totodată acesta este şi locul educaţiei sale, al devenirii ca prinţesă. Pentru a înălţa nobleţea în lume, pentru a întruchipa nobleţea în fiecare gest, e nevoie de educaţie. Înseamnă să-ţi permiţi să visezi, să visezi la Luceafăr, la o poveste, la o dragoste interzisă.

Luceafărul este, fără îndoială, genial. Genialitatea este sesizarea imperfecţiunii perfecţiunii sale. Pentru că Luceafărul ştie că e perfect, că Dumnezeu l-a creat cu un rost şi că acest rost este de a lumina ochii oamenilor, şi că rostul nu poate fi schimbat. Dar în acelaşi timp, întrevede o imperfecţiune a acestei naturi a sa: aceea de a nu putea iubi o muritoare. Luceafărul ştie că, în actuala formă, n-ar putea să coboare la nivelul Cătălinei, de aceea se zbate în a-şi confecţiona aparenţe. Încearcă s-o facă pe Cătălina să acceadă la lumea lui, dar Cătălina refuză şi îi cere ca el să renunţe la lumea lui pentru ea.

Hyperion s-a depărtat de lume însă. Poate că, în trecut, cândva, a fost şi el om. Ceva s-a întâmplat cu el. Poate că a văzut ceva ce l-a făcut să se îndoiască. Pare că, din dorinţa de a face dreptate în lume, el s-a exilat deasupra lumii şi a pierdut iubirea. (Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale, / Un vânăt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale. // Iar umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară - / Un mort frumos cu ochii vii / Ce scânteie-n afară).

Luceafărul poate fi şi capcana conştiinţei. Poate fi Lucifer. El îi promite fetei bogăţii alese şi puterea dacă se leapădă de sine (de lumea ei, de persoana sa integrată în lumea de pe pământ) şi îi urmează. (Colo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe, / Şi toată lumea-n ocean / De tine o s-asculte). Hyperion are o altă naţie, incompatibilă cu a fetei. (dovadă că Hyperion a fost, odată, om şi cunoaşte natura umană). Hyperion simbolizează elita ocultă, apatridă şi luciferică, în conflict cu naţionalitatea românească. (ochiul, simbol egiptean şi ocult). (Străin la vorbă şi la port, / Luceşti fără de viaţă, / Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Şi ochiul tău mă-ngheaţă). Se invocă egalitatea dintre unu şi trei. (Trecu o zi, trecură trei / Şi iarăşi, noaptea, vine).

Fata îl cheamă în somn. În timpul nopţii, viaţa devine un vis, şi visul prinde viaţă. O viaţă calitativ superioară celei din starea de veghe. (Ea trebui de el în somn / Aminte să-şi aducă). Pentru Luceafăr, coborârea în lumea cotidiană este sinonimă cu refacerea creaţiei. O creaţie prin care să dobândească o natură nouă, compatibilă cu natura umană. (Cum el din cer o auzi, / Se stinse cu durere, / Iar ceru-ncepe a roti / În locul unde piere;).

Urmează cel mai frumos pasaj al poeziei: călătoria lui Hyperion în cer şi conversaţia cu Dumnezeu. Eminescu nota pe unul din manuscrisele sale, referitor la această poezie: "Înţelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, însă, pe pământ, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc...".

[img] Geniul înseamnă lumină. O lumină ce-şi strigă întunericul. Contrariile se unesc. Femeia şi bărbatul sunt una. Luceafărul, în călătoria sa, înconjurat de ape, se esenţializează, devine gând. Apoi îşi ţine respiraţia. Universul funcţionează după alte legi în spaţiu. (Căci unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte. // Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe.)

Meditaţii în singurătate (1). Cu privire la misterul dedublării

Era seară, sau poate noapte. Totul încremenise.

Totul încremenise. Am ştiut că timpul este cel ce face imposibilă identitatea 1=2 sau 1=3 (misterul dedublării şi al întreirii). Pentru că timpul face lucrurile să devină, de la simplu la complex, de la unitate spre multiplicitate. Şi totuşi, multiplul este unu, pentru că el conţine în natura sa germenele unităţii, la fel cum unul este multiplu, deoarece conţine în natura sa germenele multiplicităţii. Iar identitatea apare când anulăm timpul, evoluţia, schimbarea, transformarea.

Eram într-o cameră. Am deschis o uşă. La câţiva paşi de mine era un alt eu, arătând similar, ce-mi era totodată foarte apropiat şi foarte străin. Eram tot eu, dar ca şi cum aş fi funcţionat după alte legi, ca şi cum aş fi fost încadrat în alte repere (viaţă / moarte).

Eram într-o cameră. Numărul. Camera este numărul.

Am deschis o uşă. Trecerea. Uşa este trecerea de la unu la multiplu.

M-am întrebat... atunci. Este oare posibil să mai fiu ceea ce am fost?

Ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος, καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν, καὶ θεὸς ἦν ὁ λόγος. (La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.) (Ioan 1:1) *)=ην τὸ φῶς τὸ ἀληθινόν, ὃ φωτίζει πάντα ἄνθρωπον, ἐρχόμενον εἰς τὸν κόσμον. ἐν τῷ κόσμῳ ἦν, καὶ ὁ κόσμος δι' αὐτοῦ ἐγένετο, καὶ ὁ κόσμος αὐτὸν οὐκ ἔγνω. (Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.) (Ioan 1:9-10). Καὶ ὁ λόγος σὰρξ ἐγένετο καὶ ἐσκήνωσεν ἐν ἡμῖν, καὶ ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν αὐτοῦ, δόξαν ὡς μονογενοῦς παρὰ πατρός, πλήρης χάριτος καὶ ἀληθείας. (Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.) (Ioan 1:14)

Înainte de a începe toate, toate erau deja încheiate (săvârşite). Toate de la Dumnezeu au plecat şi toate la Dumnezeu s-au întors. Între cele două timpuri dinainte de timp (pre-creaţie şi post-creaţie), Dumnezeu a lăsat istoria (prezentul continuu).

L-am privit pe celălalt eu şi aş fi vrut să-i vorbesc, să-i cunosc natura. Oare era el asemenea mie? Oare ne-am fi înţeles? Am fi vorbit aceeaşi limbă, cuvintele noastre ar fi percutat în fiecare?

Cuvintele noastre... De ce tocmai Cuvântul? De ce nu ideea, de ce nu fapta?

Am o altă viziune. Mă aflu într-o cameră. Seamănă perfect cu camera copilăriei mele. Are jucării împrăştiate peste tot. Dar se află pe o navă spaţială. Ieşind din cameră, dau de un panou de comanda, cu manete şi ecran electronic. Ne deplasam în spaţiu. Istoria se sfârşise. Timpul încetase să curgă. Ştiam asta. Simţeam o toropeală plăcută, o dulce melancolie. În faţa mea a venit un robot. Eram conştient că are o natură distinctă de a mea. M-am gândit că poate ştie să-mi răspundă la o întrebare: Cine este Dumnezeu? El vorbi, dar eu nu-l puteam înţelege. Cuvintele sale erau parcă inaccesibile. Nu erau în altă limbă. Pentru că atunci limbile nu mai existau. Cuvintele lui, în schimb, nu puteau fi concepute de mine.

Cuvintele lui... nu puteau fi concepute de mine. Şi atunci am înţeles cum Cuvântul devine o realitate, o forţă care permite Fiinţei să se dezvăluie conştiinţei. E ca şi cum, prin Cuvânt, Dumnezeu ar fi concentrat un Univers, o viziune asupra Cosmosului şi a sinelui şi a tot ce este, pe care l-ar fi impus fiinţei umane. Şi conştiinţei sale. Pentru că e nevoie de conştiinţă pentru a înţelege Absolutul. Hristos este acest Univers dat omului. Hristos este viziunea asupra Cosmosului, pentru că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa. Dumnezeu este Hristos şi Hristos este Dumnezeu. De aceea Dumnezeu s-a tradus limbajului nostru prin Cuvânt (Hristos) şi de abia atunci, acceptându-l pe Hristos, înţelegem voinţa lui Dumnezeu.

Acum ştiu de ce cuvintele lui nu puteau fi concepute de mine. Hristos încă îmi era străin.

Elemente de robotică şi sentimente conexe în filmul Blade Runner (1982)

Detalii film

Ridley Scott regizează într-o producţie timpurie (1982) ceea ce va deveni unul din filmele de cult ale industriei americane de film. Situat pe fundalul unui viitor tehnologizat, orientat spre consum şi alienare a individului, având drept cadru de desfăşurare megalopolisul modern (Los Angeles), Blade Runner punctează prin descrierea umanului, ceea ce constituie umanul şi ceea ce poate el deveni. "More human than human" is our motto, spune Tyrell, şeful companiei de design a "replicanţilor", aşa cum sunt denumiţi roboţii.

Personajul principal este Deckard, poliţist din Los Angeles, specializat în uciderea roboţilor evadaţi din coloniile din afara Terrei şi sosiţi pe Pământ. Lui i se opune Roy, şeful unui grup de roboţi evadaţi care încearcă să ajungă la geneticianul care le-a dat naştere (Tyrell) şi să-i ceară, cu orice mijloace, să le prelungească viaţa. Ştim, din film, că roboţii ajunşi la generaţia Nexus 6 (din care face parte şi Roy) sunt perfecţi fizic, şi au inteligenţa egală cu a creatorilor lor, dar au o durată de viaţă limitată la patru ani.
(- They were designed to copy human beings in every way except their emotions. The designers reckoned after a few years... they might develop their own emotional responses. Oh, hate, love, fear, anger, envy. So they built in a fail-safe device.
- Which is what?
- Four-year lifespan.)

Filmul impresionează prin design-ul oraşului apocaliptic, post-modern, mistuit de flăcări, de construcţii grandioase, unde graiurile şi simbolurile se amestecă în mod sincretic şi, ca rezultat, individul este foarte confuz şi însingurat.

Los Angeles, 2019.








Interior. Corporaţia Tyrell.
Design-ul aminteşte de misteriile Egiptului. Piramida, coloanele, soarele (Ra) ocultat de obelisc, statuile. Tehnologia de ultimă oră se îmbină cu un fundal pre-creştin, arhaic şi anarhic, care îi conferă bestialitate în chiar raţionalismul ei. Viziunea se datorează percepţiei elitelor că sfârşitul unei etape din evoluţia lumii a venit şi că o nouă etapă urmează a fi stabilită (de către elite) (Era Vărsătorului). În plan simbolic, este asemenea unui râu care în curgerea sa, se reîntoarce la izvoare, alcătuind o spirală.

Muzica, semnată Vangelis, este superbă. Cadru pentru o romanţă, între Deckard şi o femeie replicant. Ea încearcă un proces dificil de umanizare. Viziunea regizorului este că umanizarea se săvârşeşte prin dragoste. Femeia îşi cunoaşte condiţia (de replicant) dar găseşte resursa de a crede în iubire. Iubirea, în plan teoretic, este cunoscută prin calitatea de a transcende timpul. Ori tocmai timpul le lipseşte replicanţilor: ei mor foarte repede şi posedă amintiri inoculate, care nu le aparţin, pentru a fi controlaţi mai uşor.

Bufniţa.
Interiorul corporaţiei Tyrell.