Jurnal

There is nothing ugly; I never saw an ugly thing in my life: for let the form of an object be what it may, – light, shade, and perpective will always make it beautiful. (John Constable)

Excursie pe insula fericiţilor

A fost odată o insulă unde, dacă ajungeai, deveneai fericit. Mulţi împăraţi, regi şi cavaleri, prinţese şi femei de lume, plătiseră sume exorbitante ca să cutreiere pământul, atât la suprafaţă cât şi prin interior, în speranţa că vor găsi locul fericirii. Dar fără succes. Ba chiar, în ultimul timp, diverşi aventurieri le promiteau oamenilor simpli, fără venituri grase, ajungerea la destinaţie, pentru o sumă accesibilă de bani. În final însă, totul se dovedea o farsă. Fie că aceste călăuze îi duceau pe oameni în locuri bogate în vegetaţie şi râuri minunate, asemenea paradisului, fie că îi mânau spre locuri stâncoase, ameţitoare, unde animalele sălbatice dădeau semnalul luptei fecunde şi pasionante pentru existenţă, oamenii nu se simţeau cu adevărat fericiţi şi în niciun caz fericiţi pentru totdeauna. Căci, după câteva ceasuri de contemplare, după discuţii înflăcărate cu călăuzele şi între ei, după ce-şi formau în minte iluzia că au devenit, peste noapte, fericiţi, simţeau cum se plictisesc, cum sunt singuri, sub un cer albastru şi nesfârşit, inaccesibil, aşa cum le părea a fi şi propria-le fericire. Atunci cârteau, îşi cereau banii înapoi, unii chiar săreau la bătaie şi, lipsiţi de orice speranţă aşa cum plecau la drum, comiteau josnicii şi omoruri. Nu puţine au fost cazurile când bărbaţii şi femeile călători au dat drumul la manele şi au făcut grătare, urmând apoi a se contopi într-o partidă imundă de sex, numai pentru a pângări locul şi a deforma ideea de fericire în sine, despre care ei nu ştiau nimic şi nici nu-şi aminteau a fi ştiut vreodată.

Mirajul deveni atât de fermecător, încât mai-marii lumii socotiră necesar să cucerească locul fericirii pentru ei, aşa încât masele ignorante, cum le numeau ei, să nu îl găsească vreodată. Căci, spuneau ei, dacă omul va descoperi fericirea, nu va mai fi interesat de plata impozitelor, de supunerea faţă de şefi, de consum şi prostituţie, de crimă şi suicid, în general de toate acele lucruri pe care oamenii puternici socoteau că masele trebuie să le facă. Şi atunci au format o expediţie, constituită din soldaţi, filosofi, savanţi, clarvăzători şi astrologi, iluminaţi cu stele în frunte şi fulgere pe rever. Lor li s-au pus la dispoziţie avioane, rachete, sonde spaţiale, submarine, şi tot felul de echipamente pentru a naviga atât pe întinsul pământului, al mării, cât şi în spaţiul cosmic. Această echipă a primit numele de Factorul X. Printre ei se evidenţiau o serie de personaje emblematice. Pe comandant îl chema Emil-Călin Escu şi era însoţit de iubita sa Ovidiana, căreia îi promisese că, dacă vor descoperi insula fericirii, o va lua de nevastă. Ovidiana avea mâini subţiri, o rochie de seară elegantă, verde, şi se machiase foarte strident. Lumina navei spaţiale cădea difuză peste umerii ei goi, făcând-o să pară încă mai frumoasă decât era. Se zvonea că acolo, în spaţiu, ar fi de fapt fericirea, şi că insula mult râvnită s-ar afla pe o altă planetă. Aceste zvonuri nu fuseseră confirmate şi, din lipsă de fonduri şi echipament, nimeni până atunci nu reuşise să le verifice. La bordul navei se afla şi Matei, un renumit fizician, pentru care materia, timpul şi spaţiul nu mai constituiau taine. El formulase, într-un congres al savanţilor recent încheiat, Legea lui Matei, potrivit căreia energia dezvoltată de dragoste este egală cu energia emisă de soare la pătrat. Legea lui a fost contestată frenetic, pe motiv că dragostea este un fenomen produs de creier care nu are nicio legătură cu energia şi că teoria sa este, în definitiv, inacceptabilă din punct de vedere ştiinţific.

Şi cum navigau ei, străfulgeraţi de raze de lumină ce străbăteau ere în fiecare clipă, mergeau fără încetare prin pustiul lucitor. Se produse un fenomen ciudat la început, interesant şi totodată foarte îngrijorător. Pe măsură ce echipajul înainta în spaţiu, amintirile lor se împuţinau, privirea le cădea ternă şi, moţăind, se întrebau unde se îndreaptă şi ce caută ei de fapt.

- Fericirea este un concept înşelător, luă cuvântul Vlad Cutumă, bucătarul expediţiei. A văzut-o cineva vreodată? Oare chiar există această insulă? Oare există ceva care să dureze în faţa morţii? Conceptul de fericire, domnule Escu, este greu de prins. Scapă de fiecare dată printre degete. Fericirea e aici, fericirea e acolo, însă un loc exclusiv şi totalmente al fericirii eu nu cunosc să existe.

- Te înşeli, domnule Cutumă, replică Emil-Călin. Vezi, eu cred că oamenii sunt, în marea lor majoritate, extrem de proşti. Atât de proşti, încât nici nu-şi mai permit să viseze. Lumea noastră nu e una fericită. De aceea căutăm insula fericirii în afara lumii. Un lucru îl ştim sigur: pe insula fericiţilor nu a pus încă piciorul niciun om, pentru că, nu-i aşa, dacă ar fi făcut-o, n-ar mai fi fost insula fericiţilor! Şi lucrul de care mă tem, domnule Cutumă, este că venirea noastră într-un atare loc l-ar transforma în mod iremediabil şi, practic, n-am mai avea nimic valoros de apărat, în afară de propriile noastre funduri tăbăcite şi auto-suficiente care-şi formează iluzia că au descoperit fericirea.

Stelele străluceau feeric. După un ocol în cerc, nava se apropie de astrul selenar, pentru a realimenta. Luna era atunci crai-nou, şi oamenii se aşezară unul lângă altul pe balansoarul lunar, ţinându-se de mâini ca să nu cadă. Picioarele le atârnau în spaţiul de dedesubt, iar grosimea lunii nu era mai mare decât a unei borduri. Din fericire, echipajul era dotat cu un soi de curele prin care s-a fixat cu străşnicie de felia de portocală. În faţa şi în spatele lor, meteori străbăteau necuprinsul. Aerul era rece şi rarefiat. Iar ei îşi aminteau din ce în ce mai puţin... Până când imaginea vieţilor lor le devenise un punct luminos, pâlpâind intermitent în conştiinţă, ca un far care te ghidează spre ceea ce deteşti cel mai mult dar care, paradoxal, îţi este şi unica sursă de speranţă. În cer se auziră trei tunete prelungi, ca un dangăt de clopot uriaş. Luna se cutremură, planetele se mişcară de pe direcţiile lor fireşti şi se apropiară în viteză una de cealaltă. Pământul se văzu tot mai mic, mai întunecat şi deodată BANG! se fărâmiţă într-un curcubeu de lumini.

Pe pământ venise sfârşitul lumii. Cum? Nu se ştie. De ce? Fiindcă aşa fusese voia cuiva, a lui Dumnezeu sau poate a omului nesăbuit. Un lucru era cert: ultimii supravieţuitori ai speciei umane erau temerarii căutatori ai fericirii, care abia se mai ţineau cu mâinile de lună, gata-gata să cadă. Andrei Haralambie, cercetător şi el pe navă, hotărî că viaţa tuturor se afla la o răscruce.

- Fraţilor, spuse el, noi fără oameni nu putem trăi. Tot ce am făcut a fost pentru a-i supune şi pentru a le fura dreptul de a fi fericiţi iar acum, că ei nu mai sunt, nici noi nu mai avem un scop. Eu propun să ne sinucidem în masă.

- Domnule Haralambie, spuse agitat Emil-Călin, strângând-o în braţe pe Ovidiana, este o idee proastă. Gândeşte-te că, dacă Legea lui Matei ar fi adevărată, noi încă am avea o speranţă! Nu a spus el că dragostea este o energie egală cu energia solară la pătrat? Eu zic să-i dăm crezare.

- Cât mi-e dor de pământ! spuse, după o lungă tăcere, Vlad Cutumă. Era singurul loc unde îmi puteam cumpăra haine de la SH.

- Nu e totul sfârşit, prieteni!, zise cu optimism Matei. Eu ştiu unde se află Insula Fericirii. Acolo! Şi arătă cu degetul către o persoană, îmbrăcată cu o cămaşă albă, care ţinea în mână un proiector. Era un profesor care vorbea unei adunări inexistente şi, ceea ce era culmea, plutea în spaţiu fără să fie susţinut de ceva. Îl chema Radu şi, pentru moment, rămăsese unica lor speranţă...