Jurnal

Somewhere, something incredible is waiting to be known. (Carl Sagan)


Patruzeci de grade

Partea întâi: Ascensiunea

Iată-ne la începutul călătoriei. Bogdan tocmai sosise de la grădiniţă, unde le arătase copiilor un avion proiectat de el. Avionul nu măsura mai mult de un metru lungime şi doi în amplitudine. Iulia aduse o oglindă specială care îi transforma pe cei ce se uitau în ea în pitici, adică în oameni foarte mici. Numai aşa ar fi încăput cu toţii în avionul de jucărie proiectat de Bogdan.

După ce se echipară, fiecare călător cu de-ale gurii, ca să nu rabde de foame, pentru că exista şansa ca în cosmos să nu găsească alimente, luară fiecare un sac de dormit şi se instalară, cu telescoapele lor miniaturale, în avionul de jucărie.

Bordul navei conţinea un aruncător de bile din plumb, o praştie şi mai mulţi bulgări de zăpadă, puşi la congelator, în ipoteza că nava ar fi fost atacată de extratereştri. Trebuie să spun că în acele timpuri existau numeroase poveşti despre făpturi cu zece picioare şi patru aripi, câteodată şi cu corn, care îi răpeau pe aventurieri şi nimeni nu mai ştia ce se întâmpla cu ei.

În acea după-amiază de vară, când temerarii noştri au pornit-o de pe pământ către întinsul cosmos, Iulia îşi sărbătorea ziua de naştere. Prilej pentru ea de a aduce, într-o minusculă cutie, un tort proaspăt cu multă frişcă. Fiecare ocupant al navei îi aduse un cadou în câte o mărgeluţă de sticlă. Avionul decolă şi oaspeţii se aşezară la masă.

- Pentru cosmos! şi pentru Iulia!, rosti Cătălin.
- Pentru noi!, i se răspunse.

Şi în tăcerea instalată peste nava în curs de ascensiune, doar clinchetul paharelor şi al linguriţelor se mai auzi.

Timpul trecu. Simona merse la culcare. În camera ei se afla o sondă, pregătită pentru cercetarea solului, un rezervor de oxigen, o cutiuţă muzicală şi o carte de bucate. În somn, cum stătea ea strânsă, ca un bebeluş în burta mamei, visă că devenise o spirală şi se recompunea tot timpul. Cu toţii ştim ce e o spirală. O răsucire în jurul unui punct, care se apropie de el pentru ca apoi să se depărteze tot mai mult.

Asta e viaţa mea, spusese Simona odată la o petrecere. Când cred că m-am regăsit, am zburat iarăşi mai departe. Dar aşa era, probabil, destinul tuturor oamenilor.

Nava deveni uşoară ca un balon. Se vede că scăpaseră de forţa de atracţie a pământului. Spaţiul era asemenea unui borcan din care curgea gemul. Această proprietate a spaţiului, de a se scurge, era pe placul echipajului, care începu a-l colecta în cutii de abanos. Spaţiul, în aceste cutii, devenea condensat ca magiunul, şi, dacă în viitor ar fi avut nevoie de spaţiu, ar şti unde să-l găsească. După ce se scurse suficient spaţiu pentru ca cerul să fie negru şi nepătruns, echipajul simţi o bufnitură, ca şi cum s-ar fi izbit de un zid de beton. Ajunseseră la capătul timpului.

Partea a doua: Patruzeci de grade

Teama se instală repede. Un ceas de pe navă se strică şi se sparse cu un zgomot strident. Particule de sticlă căzură pe jos, frământându-se. Lumina scăzu ca intensitate şi echipajul se cufundă în întuneric, foarte curând. Cei doisprezece membri întinseră o masă. Pe ea se afla o broderie albă, şi pe broderie Cătălin umplu paharele cu vin roşu. Ca într-o tăcută procesiune, fiecare îşi ridică paharul la buze şi sorbi. Dar acolo nu erau decât lacrimi. Îşi dădură seama după gustul sărat.

- Am ajuns, fraţilor, la capătul condiţiei noastre, rosti Cătălin, sentenţios. De aici încolo nu mai putem da înapoi, decât cu regretul că n-am mers înainte. Şi nu putem merge înainte, decât ştiind la ce renunţăm.

Şi se instală liniştea. O linişte mormântală, cum n-a mai fost vreodată.

- Acum vom vedea fiecare cum suntem. Da! exclamă Radu.

Pereţii navei se umplură de un lichid albicios, precum ciocolata topită. Noi forme de viaţă invadară camera. Erau un fel de organisme pluricelulare, preistorice, care se alungeau şi contorsionau. Semănau cu ochii. Gândurile tuturor se deschiseră către ele, şi când magma îi învălui, fiecare începu să cunoască gândurile celorlalţi.

- De ce mă conteşti, Radu? se supără Cătălin. Oare nu crezi că sunt un şef suficient de bun?

Iar Radu replică:

- Dintotdeauna ai fost orgolios, Cătălin. Ai spus mereu că adevărul tău este adevărul. Dar acum suntem toţi parte a aceleiaşi probleme şi există pentru toţi o singură soluţie. Până la urmă, ce suntem noi? Ce am devenit în cursul evoluţiei noastre? Poate omul să creeze ceva original sau doar imităm pe unii şi pe alţii? Nu vezi că toată viaţa noastră, toată creaţia noastră, se compune şi se recompune din aceleaşi elemente structurale, şi se bazează pe aceleaşi nevoi, de putere, de supravieţuire, de pur egoism?

- Adevărul. Ce este adevărul? Ce este creaţia? Ah, cred că am băut prea mult. Am început să o iau razna.

- Toţi o luăm razna, Cătălin.

Şi într-adevăr, aşa se petrecură lucrurile. Echipajul înnebuni. Şi înăuntru să fi fost o temperatură de patruzeci de grade.

Partea a treia: Viaţa

Era timpul odihnei. Toţi căzuseră seceraţi, care încotro. Numai Simona rămăsese trează. Îi privea pe ceilalţi cum dormeau. Şi fiecare visă un vis cum nu mai se întâmplase vreodată. Iar ei, în vis, aveau dreptul să-şi pună o dorinţă. Cea mai profundă dintre dorinţe se îndeplinea, iar cele mai superficiale nu. Însă nimeni nu ştia ce îşi doreşte cu adevărat. De aceea echipajul se frământa pe canapele şi în paturi, ori căzut pe podea, se trezea şi, ca somnambulii, făcea câţiva paşi după care recădea în somn. Unii începură să aiureze.

Pereţii navei primeau raze răsfrânte din miile de ochi din încăpere. Din unghiurile încăperilor se scurse un lichid urât mirositor. Curând, cu toţii rămaseră impregnaţi de lichid. Şi visară un unic vis.

Se făcea că pe o câmpie nesfârşită un copil alerga cu picioarele goale. Trăsnete se auzeau în cer şi pe pământ. Dar copilul continua să alerge. Dacă cineva l-ar fi întrebat de ce aleargă, nu ar fi ştiut să răspundă. Trecură ore, zile, ani, nu contează, căci timpul nu mai era, iar copilul tot nu obosea şi nu se oprea. Nu exista nimeni care să-l admire, care să-i spună: ce bine alergi, ce frumos te mişti, ce bogată şi plină este viaţa ta! Şi el începuse să înţeleagă asta. Aşa că se opri. La ce bun să mai alerg, dacă nu mă priveşte nimeni? se întrebă el. Pentru ce să alerg? Şi se aşeză pe vine, supărat. Atunci, în mijlocul câmpului se profilă o căsuţă. Copilul se apropie în grabă, crezând că va găsi pe cineva înăuntru. Deschise uşa, care scârţâi prelung, şi se găsi într-o încăpere ticsită de fotografii. Lipite, prinse, agăţate peste tot, la uşi şi la ferestre, pe pereţi, acelaşi chip, el însuşi. Doar el. Privindu-se, atât de intens, ajunse să se urască. Ce rost au toate? Dacă sunt numai eu...

Ce rost au toate?...

Echipajul se trezi. Simona întoarse capul.

- Cu cât suntem mai împreună, cu atât suntem mai singuri..., spuse ea.

Dar nimeni nu o înţelese.

Jurnal

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
(Nicolae Labiş, Moartea căprioarei)

Flacăra

O flacără se ivi de nicăieri la marginea unui orăşel. Prima dată au remarcat-o câţiva copilaşi care se jucau cu mingea. Nu era mai mică de câţiva centimetri şi strălucea undeva, deasupra ierbii. Am uitat să spun că ne aflam în luna lui noiembrie şi vântul îşi aduna forţele pentru asaltul de iarnă. Din cele patru colţuri ale văzduhului se înfiripau, ca într-o simfonie a prăbuşirii, adieri tomnatice purtând miros de frunze moarte. Frunzele cădeau peste tot, pe câmpuri, în curţile oamenilor şi peste trecători. Cu toate acestea, în chip miraculos, micuţa flacără nu se stingea. Acum îmi amintesc: da, prima dată au remarcat-o câtiva copilaşi care se jucau cu mingea.

De acum se lăsă seara. În jurul flăcării se adunară băieţei şi fetiţe aranjaţi într-un cerc. Nu era o flacără obişnuită, de vreme ce lumina în auriu, şi emana raze ca dintr-un glob strălucitor. Dar dacă o atingeai, nu te ardea. Dacă te apropiai foarte mult, simţeai cel mult o mângâiere şi auzeai un tumult de voci, suave şi minunate. Copiii le spuseră părinţilor lor de marea descoperire, dar aceştia refuzaseră să-i creadă. Îi învăţară să nu creadă în tâmpenii şi să se depărteze de acel loc, pentru ca nu cumva să se aprindă de la foc. Azi aşa, mâine aşa, până când toţi copiii din acel orăşel îşi dădură întâlnire acolo. Lăsându-se pe vine, căzând în genunchi, întinzându-se pe spate lângă foc, copiii se linişteau şi zâmbeau, fericiţi. Şi nimeni nu reuşi să afle de unde provine focul, de ce a venit tocmai în micuţul lor orăşel, şi mai ales ce are de gând cu ei. Dacă urma să se facă tot mai mare, dacă va începe să pârjolească? Nimeni nu ştia cum să-l stingă.

- Se spune că esenţa omului este sufletul. Dar conceptul de suflet este atât de vag încât tinde să se detaşeze de sensul omului. Sufletul nu e doar al omului, este cumva şi al lui Dumnezeu, al energiilor nemateriale, de peste tot din cosmos. Ori, eu vreau să posed ceva doar al meu, ceva strict uman. Numai simţind ce este propriu mie şi numai mie aş putea să înţeleg.

După aceste cuvinte, omul îşi încheie spovedania în faţa preotului şi plecă.

În acea seară începu furtuna.

Într-una din casele orăşelului, o femeie îşi aştepta bărbatul să se întoarcă. Prin geamul întredeschis, supusă rafalelor de ploaie proiectate în încăpere, femeia privea de-a lungul străzii. Pungi din plastic şi mult praf erau ridicate în văzduh, amestecate cu frunze şi crengi de copaci. Îl aştepta de multă vreme. Iar acum se simţea mai singură ca niciodată. Copilul din leagăn începu a plânge şi ea merse să-l liniştească. Pereţii erau mânjiţi cu desene.

Furtuna continua să se înteţească.

Oamenii auzeau bătăi prelungi în uşi şi în ferestre, dar când căutau să deschidă, nu era nimeni. Podelele scârţâiau iar lifturile se opriseră între etaje. Şuvoaiele de apă dădeau să intre în blocuri şi în case. Străzile erau inundate. Pe cer, nicio stea. Totul căpătase culoarea plumbului.

Femeia se întoarse de la bebeluşul ei şi se aşeză la o masă simplă, din lemn, pe care păstra câteva fotografii cu bărbatul ei, de când erau mai tineri. Se vedea în poză un bărbat îmbrăcat într-un costum de nuntă, elegant. Fusese singura dată în viaţa lui când îmbrăcase acel costum. Şi, alături de el, era ea, fericită, radioasă, aruncând buchetul. De atunci, lucrurile nu merseseră prea bine. El se înstrăinase de ea. Gânduri negre îi umpluseră mintea. Slăbise. Era ca un schelet. Şi într-o zi, plecase de acasă şi nu se mai întoarse. Femeia îşi aminti toate acestea.

Afară era o rupere de tării. Elementele se întoarseră cu faţa în jos şi cercul firii se frânse. Oamenii îşi aprinseră candele în case. Şi nimeni nu cuteza să iasă afară, să meargă acolo unde focul miraculos ardea. Focul acela rămase singur, ca un far tăcut şi simplu în măreţia lui. Copacii căzură unul câte unul, spărgând ferestre cu capetele ramurilor lor. Căzură pe jos, pe maşini, în curţi, peste oameni şi animale.

Căzură.

Venise furtuna.

Femeia îşi făcu ceva de mâncare, pentru că îi ardea stomacul. Ciorba de legume se încălzea domol, înmiresmată în frigul încăperii. Ea se aşeză pe scaun, picior peste picior, trecându-şi mâna prin firele albite de păr. Îşi privi mâna. Pe un deget, încă se afla un inel dăruit de soţul ei, o bucată de metal rămasă fără valoare. Deodată ceva o cuprinse. O nebunie, un urlet se dezlănţui în ea, un tremur o apucă din cap până-n picioare. Îşi îmbrăcă repede haina, se încălţă şi plecă în ploaie.

Plecă.

Acolo, la marginea orăşelului, se vedea o femeie stând lângă o micuţă flacără. Ea o privea şi flacăra părea că îi răspunde. Îşi întindea vârful către femeie şi-i şoptea la ureche. Îi povestea despre cel plecat, despre viaţa lui, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt... Femeia, obosită, se întinse să asculte.

Afară ploua tot mai tare.

Flacăra cânta, flacăra dansa, flacăra râdea şi plângea...

Flacăra era EL. Şi EA îl înţelese, în cele din urmă. Şi-l iubi, din acea clipă, mai mult decât o făcuse vreodată.

Jurnal

There is nothing ugly; I never saw an ugly thing in my life: for let the form of an object be what it may, – light, shade, and perpective will always make it beautiful. (John Constable)

Excursie pe insula fericiţilor

A fost odată o insulă unde, dacă ajungeai, deveneai fericit. Mulţi împăraţi, regi şi cavaleri, prinţese şi femei de lume, plătiseră sume exorbitante ca să cutreiere pământul, atât la suprafaţă cât şi prin interior, în speranţa că vor găsi locul fericirii. Dar fără succes. Ba chiar, în ultimul timp, diverşi aventurieri le promiteau oamenilor simpli, fără venituri grase, ajungerea la destinaţie, pentru o sumă accesibilă de bani. În final însă, totul se dovedea o farsă. Fie că aceste călăuze îi duceau pe oameni în locuri bogate în vegetaţie şi râuri minunate, asemenea paradisului, fie că îi mânau spre locuri stâncoase, ameţitoare, unde animalele sălbatice dădeau semnalul luptei fecunde şi pasionante pentru existenţă, oamenii nu se simţeau cu adevărat fericiţi şi în niciun caz fericiţi pentru totdeauna. Căci, după câteva ceasuri de contemplare, după discuţii înflăcărate cu călăuzele şi între ei, după ce-şi formau în minte iluzia că au devenit, peste noapte, fericiţi, simţeau cum se plictisesc, cum sunt singuri, sub un cer albastru şi nesfârşit, inaccesibil, aşa cum le părea a fi şi propria-le fericire. Atunci cârteau, îşi cereau banii înapoi, unii chiar săreau la bătaie şi, lipsiţi de orice speranţă aşa cum plecau la drum, comiteau josnicii şi omoruri. Nu puţine au fost cazurile când bărbaţii şi femeile călători au dat drumul la manele şi au făcut grătare, urmând apoi a se contopi într-o partidă imundă de sex, numai pentru a pângări locul şi a deforma ideea de fericire în sine, despre care ei nu ştiau nimic şi nici nu-şi aminteau a fi ştiut vreodată.

Mirajul deveni atât de fermecător, încât mai-marii lumii socotiră necesar să cucerească locul fericirii pentru ei, aşa încât masele ignorante, cum le numeau ei, să nu îl găsească vreodată. Căci, spuneau ei, dacă omul va descoperi fericirea, nu va mai fi interesat de plata impozitelor, de supunerea faţă de şefi, de consum şi prostituţie, de crimă şi suicid, în general de toate acele lucruri pe care oamenii puternici socoteau că masele trebuie să le facă. Şi atunci au format o expediţie, constituită din soldaţi, filosofi, savanţi, clarvăzători şi astrologi, iluminaţi cu stele în frunte şi fulgere pe rever. Lor li s-au pus la dispoziţie avioane, rachete, sonde spaţiale, submarine, şi tot felul de echipamente pentru a naviga atât pe întinsul pământului, al mării, cât şi în spaţiul cosmic. Această echipă a primit numele de Factorul X. Printre ei se evidenţiau o serie de personaje emblematice. Pe comandant îl chema Emil-Călin Escu şi era însoţit de iubita sa Ovidiana, căreia îi promisese că, dacă vor descoperi insula fericirii, o va lua de nevastă. Ovidiana avea mâini subţiri, o rochie de seară elegantă, verde, şi se machiase foarte strident. Lumina navei spaţiale cădea difuză peste umerii ei goi, făcând-o să pară încă mai frumoasă decât era. Se zvonea că acolo, în spaţiu, ar fi de fapt fericirea, şi că insula mult râvnită s-ar afla pe o altă planetă. Aceste zvonuri nu fuseseră confirmate şi, din lipsă de fonduri şi echipament, nimeni până atunci nu reuşise să le verifice. La bordul navei se afla şi Matei, un renumit fizician, pentru care materia, timpul şi spaţiul nu mai constituiau taine. El formulase, într-un congres al savanţilor recent încheiat, Legea lui Matei, potrivit căreia energia dezvoltată de dragoste este egală cu energia emisă de soare la pătrat. Legea lui a fost contestată frenetic, pe motiv că dragostea este un fenomen produs de creier care nu are nicio legătură cu energia şi că teoria sa este, în definitiv, inacceptabilă din punct de vedere ştiinţific.

Şi cum navigau ei, străfulgeraţi de raze de lumină ce străbăteau ere în fiecare clipă, mergeau fără încetare prin pustiul lucitor. Se produse un fenomen ciudat la început, interesant şi totodată foarte îngrijorător. Pe măsură ce echipajul înainta în spaţiu, amintirile lor se împuţinau, privirea le cădea ternă şi, moţăind, se întrebau unde se îndreaptă şi ce caută ei de fapt.

- Fericirea este un concept înşelător, luă cuvântul Vlad Cutumă, bucătarul expediţiei. A văzut-o cineva vreodată? Oare chiar există această insulă? Oare există ceva care să dureze în faţa morţii? Conceptul de fericire, domnule Escu, este greu de prins. Scapă de fiecare dată printre degete. Fericirea e aici, fericirea e acolo, însă un loc exclusiv şi totalmente al fericirii eu nu cunosc să existe.

- Te înşeli, domnule Cutumă, replică Emil-Călin. Vezi, eu cred că oamenii sunt, în marea lor majoritate, extrem de proşti. Atât de proşti, încât nici nu-şi mai permit să viseze. Lumea noastră nu e una fericită. De aceea căutăm insula fericirii în afara lumii. Un lucru îl ştim sigur: pe insula fericiţilor nu a pus încă piciorul niciun om, pentru că, nu-i aşa, dacă ar fi făcut-o, n-ar mai fi fost insula fericiţilor! Şi lucrul de care mă tem, domnule Cutumă, este că venirea noastră într-un atare loc l-ar transforma în mod iremediabil şi, practic, n-am mai avea nimic valoros de apărat, în afară de propriile noastre funduri tăbăcite şi auto-suficiente care-şi formează iluzia că au descoperit fericirea.

Stelele străluceau feeric. După un ocol în cerc, nava se apropie de astrul selenar, pentru a realimenta. Luna era atunci crai-nou, şi oamenii se aşezară unul lângă altul pe balansoarul lunar, ţinându-se de mâini ca să nu cadă. Picioarele le atârnau în spaţiul de dedesubt, iar grosimea lunii nu era mai mare decât a unei borduri. Din fericire, echipajul era dotat cu un soi de curele prin care s-a fixat cu străşnicie de felia de portocală. În faţa şi în spatele lor, meteori străbăteau necuprinsul. Aerul era rece şi rarefiat. Iar ei îşi aminteau din ce în ce mai puţin... Până când imaginea vieţilor lor le devenise un punct luminos, pâlpâind intermitent în conştiinţă, ca un far care te ghidează spre ceea ce deteşti cel mai mult dar care, paradoxal, îţi este şi unica sursă de speranţă. În cer se auziră trei tunete prelungi, ca un dangăt de clopot uriaş. Luna se cutremură, planetele se mişcară de pe direcţiile lor fireşti şi se apropiară în viteză una de cealaltă. Pământul se văzu tot mai mic, mai întunecat şi deodată BANG! se fărâmiţă într-un curcubeu de lumini.

Pe pământ venise sfârşitul lumii. Cum? Nu se ştie. De ce? Fiindcă aşa fusese voia cuiva, a lui Dumnezeu sau poate a omului nesăbuit. Un lucru era cert: ultimii supravieţuitori ai speciei umane erau temerarii căutatori ai fericirii, care abia se mai ţineau cu mâinile de lună, gata-gata să cadă. Andrei Haralambie, cercetător şi el pe navă, hotărî că viaţa tuturor se afla la o răscruce.

- Fraţilor, spuse el, noi fără oameni nu putem trăi. Tot ce am făcut a fost pentru a-i supune şi pentru a le fura dreptul de a fi fericiţi iar acum, că ei nu mai sunt, nici noi nu mai avem un scop. Eu propun să ne sinucidem în masă.

- Domnule Haralambie, spuse agitat Emil-Călin, strângând-o în braţe pe Ovidiana, este o idee proastă. Gândeşte-te că, dacă Legea lui Matei ar fi adevărată, noi încă am avea o speranţă! Nu a spus el că dragostea este o energie egală cu energia solară la pătrat? Eu zic să-i dăm crezare.

- Cât mi-e dor de pământ! spuse, după o lungă tăcere, Vlad Cutumă. Era singurul loc unde îmi puteam cumpăra haine de la SH.

- Nu e totul sfârşit, prieteni!, zise cu optimism Matei. Eu ştiu unde se află Insula Fericirii. Acolo! Şi arătă cu degetul către o persoană, îmbrăcată cu o cămaşă albă, care ţinea în mână un proiector. Era un profesor care vorbea unei adunări inexistente şi, ceea ce era culmea, plutea în spaţiu fără să fie susţinut de ceva. Îl chema Radu şi, pentru moment, rămăsese unica lor speranţă...