Moduri de a fi în poezia Luceafărul de Mihai Eminescu

ro

Cătălina locuia într-un fel de castel (Din umbra falnicelor bolţi / Ea pasul şi-l îndreaptă). Era, probabil, îmbrăcată sumar, pentru că era seară şi se pregătea de culcare. Luceafărului îi plăcea apa. La început, el lumina drumul corăbiilor care plecau în larg. (Privea în zare cum pe mări / Răsare şi străluce, / Pe mişcătoarele cărări / Corăbii negre duce). Fiecare corabie este o speranţă, ca atunci când mintea se lărgeşte (pleacă în larg) pentru a afla o soluţie. Corăbiile erau înţesate de pescari destoinici. Trăim într-o altfel de realitate, existentă în mintea poetului, transpusă în operă. O realitate unde sensul existenţei nu este câştigul, ci descoperirea. Pentru o tânără fată, zidurile castelului îi strâng trupul precum o fortăreaţă, dar totodată acesta este şi locul educaţiei sale, al devenirii ca prinţesă. Pentru a înălţa nobleţea în lume, pentru a întruchipa nobleţea în fiecare gest, e nevoie de educaţie. Înseamnă să-ţi permiţi să visezi, să visezi la Luceafăr, la o poveste, la o dragoste interzisă.

Luceafărul este, fără îndoială, genial. Genialitatea este sesizarea imperfecţiunii perfecţiunii sale. Pentru că Luceafărul ştie că e perfect, că Dumnezeu l-a creat cu un rost şi că acest rost este de a lumina ochii oamenilor, şi că rostul nu poate fi schimbat. Dar în acelaşi timp, întrevede o imperfecţiune a acestei naturi a sa: aceea de a nu putea iubi o muritoare. Luceafărul ştie că, în actuala formă, n-ar putea să coboare la nivelul Cătălinei, de aceea se zbate în a-şi confecţiona aparenţe. Încearcă s-o facă pe Cătălina să acceadă la lumea lui, dar Cătălina refuză şi îi cere ca el să renunţe la lumea lui pentru ea.

Hyperion s-a depărtat de lume însă. Poate că, în trecut, cândva, a fost şi el om. Ceva s-a întâmplat cu el. Poate că a văzut ceva ce l-a făcut să se îndoiască. Pare că, din dorinţa de a face dreptate în lume, el s-a exilat deasupra lumii şi a pierdut iubirea. (Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale, / Un vânăt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale. // Iar umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară - / Un mort frumos cu ochii vii / Ce scânteie-n afară).

Luceafărul poate fi şi capcana conştiinţei. Poate fi Lucifer. El îi promite fetei bogăţii alese şi puterea dacă se leapădă de sine (de lumea ei, de persoana sa integrată în lumea de pe pământ) şi îi urmează. (Colo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe, / Şi toată lumea-n ocean / De tine o s-asculte). Hyperion are o altă naţie, incompatibilă cu a fetei. (dovadă că Hyperion a fost, odată, om şi cunoaşte natura umană). Hyperion simbolizează elita ocultă, apatridă şi luciferică, în conflict cu naţionalitatea românească. (ochiul, simbol egiptean şi ocult). (Străin la vorbă şi la port, / Luceşti fără de viaţă, / Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Şi ochiul tău mă-ngheaţă). Se invocă egalitatea dintre unu şi trei. (Trecu o zi, trecură trei / Şi iarăşi, noaptea, vine).

Fata îl cheamă în somn. În timpul nopţii, viaţa devine un vis, şi visul prinde viaţă. O viaţă calitativ superioară celei din starea de veghe. (Ea trebui de el în somn / Aminte să-şi aducă). Pentru Luceafăr, coborârea în lumea cotidiană este sinonimă cu refacerea creaţiei. O creaţie prin care să dobândească o natură nouă, compatibilă cu natura umană. (Cum el din cer o auzi, / Se stinse cu durere, / Iar ceru-ncepe a roti / În locul unde piere;).

Urmează cel mai frumos pasaj al poeziei: călătoria lui Hyperion în cer şi conversaţia cu Dumnezeu. Eminescu nota pe unul din manuscrisele sale, referitor la această poezie: "Înţelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, însă, pe pământ, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc...".

[img] Geniul înseamnă lumină. O lumină ce-şi strigă întunericul. Contrariile se unesc. Femeia şi bărbatul sunt una. Luceafărul, în călătoria sa, înconjurat de ape, se esenţializează, devine gând. Apoi îşi ţine respiraţia. Universul funcţionează după alte legi în spaţiu. (Căci unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte. // Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe.)