Jurnal

Somewhere, something incredible is waiting to be known. (Carl Sagan)


Patruzeci de grade

Partea întâi: Ascensiunea

Iată-ne la începutul călătoriei. Bogdan tocmai sosise de la grădiniţă, unde le arătase copiilor un avion proiectat de el. Avionul nu măsura mai mult de un metru lungime şi doi în amplitudine. Iulia aduse o oglindă specială care îi transforma pe cei ce se uitau în ea în pitici, adică în oameni foarte mici. Numai aşa ar fi încăput cu toţii în avionul de jucărie proiectat de Bogdan.

După ce se echipară, fiecare călător cu de-ale gurii, ca să nu rabde de foame, pentru că exista şansa ca în cosmos să nu găsească alimente, luară fiecare un sac de dormit şi se instalară, cu telescoapele lor miniaturale, în avionul de jucărie.

Bordul navei conţinea un aruncător de bile din plumb, o praştie şi mai mulţi bulgări de zăpadă, puşi la congelator, în ipoteza că nava ar fi fost atacată de extratereştri. Trebuie să spun că în acele timpuri existau numeroase poveşti despre făpturi cu zece picioare şi patru aripi, câteodată şi cu corn, care îi răpeau pe aventurieri şi nimeni nu mai ştia ce se întâmpla cu ei.

În acea după-amiază de vară, când temerarii noştri au pornit-o de pe pământ către întinsul cosmos, Iulia îşi sărbătorea ziua de naştere. Prilej pentru ea de a aduce, într-o minusculă cutie, un tort proaspăt cu multă frişcă. Fiecare ocupant al navei îi aduse un cadou în câte o mărgeluţă de sticlă. Avionul decolă şi oaspeţii se aşezară la masă.

- Pentru cosmos! şi pentru Iulia!, rosti Cătălin.
- Pentru noi!, i se răspunse.

Şi în tăcerea instalată peste nava în curs de ascensiune, doar clinchetul paharelor şi al linguriţelor se mai auzi.

Timpul trecu. Simona merse la culcare. În camera ei se afla o sondă, pregătită pentru cercetarea solului, un rezervor de oxigen, o cutiuţă muzicală şi o carte de bucate. În somn, cum stătea ea strânsă, ca un bebeluş în burta mamei, visă că devenise o spirală şi se recompunea tot timpul. Cu toţii ştim ce e o spirală. O răsucire în jurul unui punct, care se apropie de el pentru ca apoi să se depărteze tot mai mult.

Asta e viaţa mea, spusese Simona odată la o petrecere. Când cred că m-am regăsit, am zburat iarăşi mai departe. Dar aşa era, probabil, destinul tuturor oamenilor.

Nava deveni uşoară ca un balon. Se vede că scăpaseră de forţa de atracţie a pământului. Spaţiul era asemenea unui borcan din care curgea gemul. Această proprietate a spaţiului, de a se scurge, era pe placul echipajului, care începu a-l colecta în cutii de abanos. Spaţiul, în aceste cutii, devenea condensat ca magiunul, şi, dacă în viitor ar fi avut nevoie de spaţiu, ar şti unde să-l găsească. După ce se scurse suficient spaţiu pentru ca cerul să fie negru şi nepătruns, echipajul simţi o bufnitură, ca şi cum s-ar fi izbit de un zid de beton. Ajunseseră la capătul timpului.

Partea a doua: Patruzeci de grade

Teama se instală repede. Un ceas de pe navă se strică şi se sparse cu un zgomot strident. Particule de sticlă căzură pe jos, frământându-se. Lumina scăzu ca intensitate şi echipajul se cufundă în întuneric, foarte curând. Cei doisprezece membri întinseră o masă. Pe ea se afla o broderie albă, şi pe broderie Cătălin umplu paharele cu vin roşu. Ca într-o tăcută procesiune, fiecare îşi ridică paharul la buze şi sorbi. Dar acolo nu erau decât lacrimi. Îşi dădură seama după gustul sărat.

- Am ajuns, fraţilor, la capătul condiţiei noastre, rosti Cătălin, sentenţios. De aici încolo nu mai putem da înapoi, decât cu regretul că n-am mers înainte. Şi nu putem merge înainte, decât ştiind la ce renunţăm.

Şi se instală liniştea. O linişte mormântală, cum n-a mai fost vreodată.

- Acum vom vedea fiecare cum suntem. Da! exclamă Radu.

Pereţii navei se umplură de un lichid albicios, precum ciocolata topită. Noi forme de viaţă invadară camera. Erau un fel de organisme pluricelulare, preistorice, care se alungeau şi contorsionau. Semănau cu ochii. Gândurile tuturor se deschiseră către ele, şi când magma îi învălui, fiecare începu să cunoască gândurile celorlalţi.

- De ce mă conteşti, Radu? se supără Cătălin. Oare nu crezi că sunt un şef suficient de bun?

Iar Radu replică:

- Dintotdeauna ai fost orgolios, Cătălin. Ai spus mereu că adevărul tău este adevărul. Dar acum suntem toţi parte a aceleiaşi probleme şi există pentru toţi o singură soluţie. Până la urmă, ce suntem noi? Ce am devenit în cursul evoluţiei noastre? Poate omul să creeze ceva original sau doar imităm pe unii şi pe alţii? Nu vezi că toată viaţa noastră, toată creaţia noastră, se compune şi se recompune din aceleaşi elemente structurale, şi se bazează pe aceleaşi nevoi, de putere, de supravieţuire, de pur egoism?

- Adevărul. Ce este adevărul? Ce este creaţia? Ah, cred că am băut prea mult. Am început să o iau razna.

- Toţi o luăm razna, Cătălin.

Şi într-adevăr, aşa se petrecură lucrurile. Echipajul înnebuni. Şi înăuntru să fi fost o temperatură de patruzeci de grade.

Partea a treia: Viaţa

Era timpul odihnei. Toţi căzuseră seceraţi, care încotro. Numai Simona rămăsese trează. Îi privea pe ceilalţi cum dormeau. Şi fiecare visă un vis cum nu mai se întâmplase vreodată. Iar ei, în vis, aveau dreptul să-şi pună o dorinţă. Cea mai profundă dintre dorinţe se îndeplinea, iar cele mai superficiale nu. Însă nimeni nu ştia ce îşi doreşte cu adevărat. De aceea echipajul se frământa pe canapele şi în paturi, ori căzut pe podea, se trezea şi, ca somnambulii, făcea câţiva paşi după care recădea în somn. Unii începură să aiureze.

Pereţii navei primeau raze răsfrânte din miile de ochi din încăpere. Din unghiurile încăperilor se scurse un lichid urât mirositor. Curând, cu toţii rămaseră impregnaţi de lichid. Şi visară un unic vis.

Se făcea că pe o câmpie nesfârşită un copil alerga cu picioarele goale. Trăsnete se auzeau în cer şi pe pământ. Dar copilul continua să alerge. Dacă cineva l-ar fi întrebat de ce aleargă, nu ar fi ştiut să răspundă. Trecură ore, zile, ani, nu contează, căci timpul nu mai era, iar copilul tot nu obosea şi nu se oprea. Nu exista nimeni care să-l admire, care să-i spună: ce bine alergi, ce frumos te mişti, ce bogată şi plină este viaţa ta! Şi el începuse să înţeleagă asta. Aşa că se opri. La ce bun să mai alerg, dacă nu mă priveşte nimeni? se întrebă el. Pentru ce să alerg? Şi se aşeză pe vine, supărat. Atunci, în mijlocul câmpului se profilă o căsuţă. Copilul se apropie în grabă, crezând că va găsi pe cineva înăuntru. Deschise uşa, care scârţâi prelung, şi se găsi într-o încăpere ticsită de fotografii. Lipite, prinse, agăţate peste tot, la uşi şi la ferestre, pe pereţi, acelaşi chip, el însuşi. Doar el. Privindu-se, atât de intens, ajunse să se urască. Ce rost au toate? Dacă sunt numai eu...

Ce rost au toate?...

Echipajul se trezi. Simona întoarse capul.

- Cu cât suntem mai împreună, cu atât suntem mai singuri..., spuse ea.

Dar nimeni nu o înţelese.