Era seară, sau poate noapte. Totul încremenise.Totul încremenise. Am ştiut că timpul este cel ce face imposibilă identitatea 1=2 sau 1=3 (misterul dedublării şi al întreirii). Pentru că timpul face lucrurile să devină, de la simplu la complex, de la unitate spre multiplicitate. Şi totuşi, multiplul este unu, pentru că el conţine în natura sa germenele unităţii, la fel cum unul este multiplu, deoarece conţine în natura sa germenele multiplicităţii. Iar identitatea apare când anulăm timpul, evoluţia, schimbarea, transformarea.
Eram într-o cameră. Am deschis o uşă. La câţiva paşi de mine era un alt eu, arătând similar, ce-mi era totodată foarte apropiat şi foarte străin. Eram tot eu, dar ca şi cum aş fi funcţionat după alte legi, ca şi cum aş fi fost încadrat în alte repere (viaţă / moarte).
Eram într-o cameră. Numărul. Camera este numărul.
Am deschis o uşă. Trecerea. Uşa este trecerea de la unu la multiplu.
M-am întrebat... atunci. Este oare posibil să mai fiu ceea ce am fost?
Ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος, καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν, καὶ θεὸς ἦν ὁ λόγος. (La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.) (Ioan 1:1) *)=ην τὸ φῶς τὸ ἀληθινόν, ὃ φωτίζει πάντα ἄνθρωπον, ἐρχόμενον εἰς τὸν κόσμον. ἐν τῷ κόσμῳ ἦν, καὶ ὁ κόσμος δι' αὐτοῦ ἐγένετο, καὶ ὁ κόσμος αὐτὸν οὐκ ἔγνω. (Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.) (Ioan 1:9-10). Καὶ ὁ λόγος σὰρξ ἐγένετο καὶ ἐσκήνωσεν ἐν ἡμῖν, καὶ ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν αὐτοῦ, δόξαν ὡς μονογενοῦς παρὰ πατρός, πλήρης χάριτος καὶ ἀληθείας. (Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.) (Ioan 1:14)
Înainte de a începe toate, toate erau deja încheiate (săvârşite). Toate de la Dumnezeu au plecat şi toate la Dumnezeu s-au întors. Între cele două timpuri dinainte de timp (pre-creaţie şi post-creaţie), Dumnezeu a lăsat istoria (prezentul continuu).
L-am privit pe celălalt eu şi aş fi vrut să-i vorbesc, să-i cunosc natura. Oare era el asemenea mie? Oare ne-am fi înţeles? Am fi vorbit aceeaşi limbă, cuvintele noastre ar fi percutat în fiecare?
Cuvintele noastre... De ce tocmai Cuvântul? De ce nu ideea, de ce nu fapta?
Am o altă viziune. Mă aflu într-o cameră. Seamănă perfect cu camera copilăriei mele. Are jucării împrăştiate peste tot. Dar se află pe o navă spaţială. Ieşind din cameră, dau de un panou de comanda, cu manete şi ecran electronic. Ne deplasam în spaţiu. Istoria se sfârşise. Timpul încetase să curgă. Ştiam asta. Simţeam o toropeală plăcută, o dulce melancolie. În faţa mea a venit un robot. Eram conştient că are o natură distinctă de a mea. M-am gândit că poate ştie să-mi răspundă la o întrebare: Cine este Dumnezeu? El vorbi, dar eu nu-l puteam înţelege. Cuvintele sale erau parcă inaccesibile. Nu erau în altă limbă. Pentru că atunci limbile nu mai existau. Cuvintele lui, în schimb, nu puteau fi concepute de mine.
Cuvintele lui... nu puteau fi concepute de mine. Şi atunci am înţeles cum Cuvântul devine o realitate, o forţă care permite Fiinţei să se dezvăluie conştiinţei. E ca şi cum, prin Cuvânt, Dumnezeu ar fi concentrat un Univers, o viziune asupra Cosmosului şi a sinelui şi a tot ce este, pe care l-ar fi impus fiinţei umane. Şi conştiinţei sale. Pentru că e nevoie de conştiinţă pentru a înţelege Absolutul. Hristos este acest Univers dat omului. Hristos este viziunea asupra Cosmosului, pentru că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa. Dumnezeu este Hristos şi Hristos este Dumnezeu. De aceea Dumnezeu s-a tradus limbajului nostru prin Cuvânt (Hristos) şi de abia atunci, acceptându-l pe Hristos, înţelegem voinţa lui Dumnezeu.
Acum ştiu de ce cuvintele lui nu puteau fi concepute de mine. Hristos încă îmi era străin.
Eram într-o cameră. Am deschis o uşă. La câţiva paşi de mine era un alt eu, arătând similar, ce-mi era totodată foarte apropiat şi foarte străin. Eram tot eu, dar ca şi cum aş fi funcţionat după alte legi, ca şi cum aş fi fost încadrat în alte repere (viaţă / moarte).
Eram într-o cameră. Numărul. Camera este numărul.
Am deschis o uşă. Trecerea. Uşa este trecerea de la unu la multiplu.
M-am întrebat... atunci. Este oare posibil să mai fiu ceea ce am fost?
Ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος, καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν, καὶ θεὸς ἦν ὁ λόγος. (La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.) (Ioan 1:1) *)=ην τὸ φῶς τὸ ἀληθινόν, ὃ φωτίζει πάντα ἄνθρωπον, ἐρχόμενον εἰς τὸν κόσμον. ἐν τῷ κόσμῳ ἦν, καὶ ὁ κόσμος δι' αὐτοῦ ἐγένετο, καὶ ὁ κόσμος αὐτὸν οὐκ ἔγνω. (Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.) (Ioan 1:9-10). Καὶ ὁ λόγος σὰρξ ἐγένετο καὶ ἐσκήνωσεν ἐν ἡμῖν, καὶ ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν αὐτοῦ, δόξαν ὡς μονογενοῦς παρὰ πατρός, πλήρης χάριτος καὶ ἀληθείας. (Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.) (Ioan 1:14)
Înainte de a începe toate, toate erau deja încheiate (săvârşite). Toate de la Dumnezeu au plecat şi toate la Dumnezeu s-au întors. Între cele două timpuri dinainte de timp (pre-creaţie şi post-creaţie), Dumnezeu a lăsat istoria (prezentul continuu).
L-am privit pe celălalt eu şi aş fi vrut să-i vorbesc, să-i cunosc natura. Oare era el asemenea mie? Oare ne-am fi înţeles? Am fi vorbit aceeaşi limbă, cuvintele noastre ar fi percutat în fiecare?
Cuvintele noastre... De ce tocmai Cuvântul? De ce nu ideea, de ce nu fapta?
Am o altă viziune. Mă aflu într-o cameră. Seamănă perfect cu camera copilăriei mele. Are jucării împrăştiate peste tot. Dar se află pe o navă spaţială. Ieşind din cameră, dau de un panou de comanda, cu manete şi ecran electronic. Ne deplasam în spaţiu. Istoria se sfârşise. Timpul încetase să curgă. Ştiam asta. Simţeam o toropeală plăcută, o dulce melancolie. În faţa mea a venit un robot. Eram conştient că are o natură distinctă de a mea. M-am gândit că poate ştie să-mi răspundă la o întrebare: Cine este Dumnezeu? El vorbi, dar eu nu-l puteam înţelege. Cuvintele sale erau parcă inaccesibile. Nu erau în altă limbă. Pentru că atunci limbile nu mai existau. Cuvintele lui, în schimb, nu puteau fi concepute de mine.
Cuvintele lui... nu puteau fi concepute de mine. Şi atunci am înţeles cum Cuvântul devine o realitate, o forţă care permite Fiinţei să se dezvăluie conştiinţei. E ca şi cum, prin Cuvânt, Dumnezeu ar fi concentrat un Univers, o viziune asupra Cosmosului şi a sinelui şi a tot ce este, pe care l-ar fi impus fiinţei umane. Şi conştiinţei sale. Pentru că e nevoie de conştiinţă pentru a înţelege Absolutul. Hristos este acest Univers dat omului. Hristos este viziunea asupra Cosmosului, pentru că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa. Dumnezeu este Hristos şi Hristos este Dumnezeu. De aceea Dumnezeu s-a tradus limbajului nostru prin Cuvânt (Hristos) şi de abia atunci, acceptându-l pe Hristos, înţelegem voinţa lui Dumnezeu.
Acum ştiu de ce cuvintele lui nu puteau fi concepute de mine. Hristos încă îmi era străin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu