Jurnal

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
(Nicolae Labiş, Moartea căprioarei)

Flacăra

O flacără se ivi de nicăieri la marginea unui orăşel. Prima dată au remarcat-o câţiva copilaşi care se jucau cu mingea. Nu era mai mică de câţiva centimetri şi strălucea undeva, deasupra ierbii. Am uitat să spun că ne aflam în luna lui noiembrie şi vântul îşi aduna forţele pentru asaltul de iarnă. Din cele patru colţuri ale văzduhului se înfiripau, ca într-o simfonie a prăbuşirii, adieri tomnatice purtând miros de frunze moarte. Frunzele cădeau peste tot, pe câmpuri, în curţile oamenilor şi peste trecători. Cu toate acestea, în chip miraculos, micuţa flacără nu se stingea. Acum îmi amintesc: da, prima dată au remarcat-o câtiva copilaşi care se jucau cu mingea.

De acum se lăsă seara. În jurul flăcării se adunară băieţei şi fetiţe aranjaţi într-un cerc. Nu era o flacără obişnuită, de vreme ce lumina în auriu, şi emana raze ca dintr-un glob strălucitor. Dar dacă o atingeai, nu te ardea. Dacă te apropiai foarte mult, simţeai cel mult o mângâiere şi auzeai un tumult de voci, suave şi minunate. Copiii le spuseră părinţilor lor de marea descoperire, dar aceştia refuzaseră să-i creadă. Îi învăţară să nu creadă în tâmpenii şi să se depărteze de acel loc, pentru ca nu cumva să se aprindă de la foc. Azi aşa, mâine aşa, până când toţi copiii din acel orăşel îşi dădură întâlnire acolo. Lăsându-se pe vine, căzând în genunchi, întinzându-se pe spate lângă foc, copiii se linişteau şi zâmbeau, fericiţi. Şi nimeni nu reuşi să afle de unde provine focul, de ce a venit tocmai în micuţul lor orăşel, şi mai ales ce are de gând cu ei. Dacă urma să se facă tot mai mare, dacă va începe să pârjolească? Nimeni nu ştia cum să-l stingă.

- Se spune că esenţa omului este sufletul. Dar conceptul de suflet este atât de vag încât tinde să se detaşeze de sensul omului. Sufletul nu e doar al omului, este cumva şi al lui Dumnezeu, al energiilor nemateriale, de peste tot din cosmos. Ori, eu vreau să posed ceva doar al meu, ceva strict uman. Numai simţind ce este propriu mie şi numai mie aş putea să înţeleg.

După aceste cuvinte, omul îşi încheie spovedania în faţa preotului şi plecă.

În acea seară începu furtuna.

Într-una din casele orăşelului, o femeie îşi aştepta bărbatul să se întoarcă. Prin geamul întredeschis, supusă rafalelor de ploaie proiectate în încăpere, femeia privea de-a lungul străzii. Pungi din plastic şi mult praf erau ridicate în văzduh, amestecate cu frunze şi crengi de copaci. Îl aştepta de multă vreme. Iar acum se simţea mai singură ca niciodată. Copilul din leagăn începu a plânge şi ea merse să-l liniştească. Pereţii erau mânjiţi cu desene.

Furtuna continua să se înteţească.

Oamenii auzeau bătăi prelungi în uşi şi în ferestre, dar când căutau să deschidă, nu era nimeni. Podelele scârţâiau iar lifturile se opriseră între etaje. Şuvoaiele de apă dădeau să intre în blocuri şi în case. Străzile erau inundate. Pe cer, nicio stea. Totul căpătase culoarea plumbului.

Femeia se întoarse de la bebeluşul ei şi se aşeză la o masă simplă, din lemn, pe care păstra câteva fotografii cu bărbatul ei, de când erau mai tineri. Se vedea în poză un bărbat îmbrăcat într-un costum de nuntă, elegant. Fusese singura dată în viaţa lui când îmbrăcase acel costum. Şi, alături de el, era ea, fericită, radioasă, aruncând buchetul. De atunci, lucrurile nu merseseră prea bine. El se înstrăinase de ea. Gânduri negre îi umpluseră mintea. Slăbise. Era ca un schelet. Şi într-o zi, plecase de acasă şi nu se mai întoarse. Femeia îşi aminti toate acestea.

Afară era o rupere de tării. Elementele se întoarseră cu faţa în jos şi cercul firii se frânse. Oamenii îşi aprinseră candele în case. Şi nimeni nu cuteza să iasă afară, să meargă acolo unde focul miraculos ardea. Focul acela rămase singur, ca un far tăcut şi simplu în măreţia lui. Copacii căzură unul câte unul, spărgând ferestre cu capetele ramurilor lor. Căzură pe jos, pe maşini, în curţi, peste oameni şi animale.

Căzură.

Venise furtuna.

Femeia îşi făcu ceva de mâncare, pentru că îi ardea stomacul. Ciorba de legume se încălzea domol, înmiresmată în frigul încăperii. Ea se aşeză pe scaun, picior peste picior, trecându-şi mâna prin firele albite de păr. Îşi privi mâna. Pe un deget, încă se afla un inel dăruit de soţul ei, o bucată de metal rămasă fără valoare. Deodată ceva o cuprinse. O nebunie, un urlet se dezlănţui în ea, un tremur o apucă din cap până-n picioare. Îşi îmbrăcă repede haina, se încălţă şi plecă în ploaie.

Plecă.

Acolo, la marginea orăşelului, se vedea o femeie stând lângă o micuţă flacără. Ea o privea şi flacăra părea că îi răspunde. Îşi întindea vârful către femeie şi-i şoptea la ureche. Îi povestea despre cel plecat, despre viaţa lui, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt... Femeia, obosită, se întinse să asculte.

Afară ploua tot mai tare.

Flacăra cânta, flacăra dansa, flacăra râdea şi plângea...

Flacăra era EL. Şi EA îl înţelese, în cele din urmă. Şi-l iubi, din acea clipă, mai mult decât o făcuse vreodată.